Prispa casei părintești
Un om de afaceri de succes, cu o viață extrem de agitată în capitală, a decis într-o zi să se întoarcă în satul natal, la casa părintească rămasă de mult timp pustie. Voia doar să ia câteva acte și să plece imediat.
Ajuns acolo, a deschis poarta scorojită, a pășit în curtea năpădită de buruieni și s-a așezat pe prispa casei, sub geamul prăfuit. A scos telefonul ca să își verifice e-mailurile, dar bateria era descărcată. A privit în jur. A ținut închisă această casă ani la rând, crezând că e doar o povară imobiliară.
Trecând pe acolo, un bătrân din sat l-a zărit și s-a apropiat:
– Ai venit să vinzi locul, băiete?
– Da, moșule. N-are rost să țin o ruină. Oricum, lumea de aici nu îmi oferă nimic.
Bătrânul a zâmbit blând și i-a pus o mână pe umăr:
– Vezi tu, băiete… O casă părintească nu se măsoară în metri pătrați sau în prețul lemnului putrezit. Ea e singurul loc din lume unde, oricât de bătrân sau de rătăcit ai fi, pereții aceia își amintesc încă de tine când erai copil. Când vinzi casa, vinzi și ultimul loc în care timpul a avut răbdare cu tine.
Omul a privit pragul tocit de pașii mamei sale și a simțit cum, pentru prima dată în mulți ani, inima i s-a liniștit. A pus telefonul în buzunar, a renunțat la gândul vânzării și a început să smulgă buruienile din fața pridvorului.
Casa părintească nu este o proprietate, ci ancora sufletului nostru. Ea ne amintește de unde am plecat și cine suntem cu adevărat, dincolo de măștile pe care ni le punem în lume.
(Din rețelele de socializare)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com