CĂRȚILE CENTRULUI DE CERCETĂRI ISTORICE ȘI CULTURALE DIN CERNĂUȚI

În anul 2011, Centrul de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți a primit de la domnul Ioan Popoiu, domiciliat în orașul Siret, actualul județ Suceava al României, o scrisoare, în care se menționa: ,,Rog să investigați și să-mi confirmați dacă unchiul meu, Racu Toader, a decedat în anul 1940, în târgul Herța, și în ce împrejurări. Mama mea, Saveta, sora lui bădița Toader, mi-a povestit că Racu Toader este fiul lui Gheorghe și al Zoiței, născut în Ibănești, plasa Herța, județul Dorohoi, regatul României. Anul nașterii: 1891-1893. În anul 1940 îndeplinea funcția de guard fiscal în plasa Herța sau de administrator în piața târgului Herța. Era căsătorit, locuia în satul Fundu Herței, avea o gospodărie frumoasă, deținea peste șapte hectare de teren agricol, un hectar și jumătate de pădure. N-a avut copii. După ocuparea Herței de rușii sovietici și stabilirea actualei granițe, a trecut noul hotar din Fundu Herței în Herța pentru a-și ridica niște cojoace, date la cusut la un cojocar evreu din Herța. Se presupune că acel cojocar l-a denunțat la grănicerii ruși, care l-au arestat și, fără judecată, l-au omorât prin împușcare, împreună cu avocatul Popescu. Despre împușcarea unchiului Toader mi-a povestit un refugiat din Herța, pe nume Căruceru Nicolae, decedat în România acum 25 de ani. Se presupune că unchiul Toader a fost considerat spion român și împușcat fără judecată. Doresc să-mi confirmați dacă cele ce am relatat despre unchiul meu, Racu Toader, sunt reale și dacă se găsește vreo dovadă la Herța. Vă trimit și o fotografie cu dispărutul. Cu respect, 12 iunie 2011”.

În urma cercetărilor întreprinse de către membrii Centrului, s-a constatat că românul Racu Toader al lui Gheorghe s-a născut în anul 1893, în localitatea Ibănești, fostul județ Dorohoi, azi județul Botoșani al României. A fost arestat de grănicerii sovietici din Detașamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS în ziua de 8 iulie 1940. Pe data de 3 iunie 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 5 ani de privare a libertății într-un lagăr stalinist de muncă corecțională ,,pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”.

Popescu Gheorghe al lui Ion, menționat în indicata scrisoare a domnului Popoiu, s-a născut în 1884, în localitatea Pomârla, fostul județ Dorohoi, azi județul Botoșani al României. În perioada interbelică se stabilește cu traiul în orășelul Herța, încadrat la finele lunii iunie 1940, în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei. Conform deciziei ,,troicei operative” a Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS din 10 iunie 1941, a fost deportat în Siberia, fiind inclus în categoria ,,elementelor care prezintă un pericol social”. A murit în regiunea Tiumen din Federația Rusă, în aprilie 1942.

Amintita scrisoare a cristalizat versiunea că victime ale terorii staliniste au devenit nu numai locuitorii de diferite naționalități din actuala regiune Cernăuți, încadrată la finele cireșarului istoric în componența imperiului sovietic, ci și numeroși cetățeni, născuți în trecut pe teritoriul actual al României. Continuându-se cercetările, au fost descoperite numele a 50 de martiri ai neamului, condamnați în perioada de dominație a regimului totalitar și întemnițați în lagărele comuniste din Uniunea Sovietică. Centrul de Cercetări Istorice și Culturale a hotărât să scoată din anonimat aceste nume, dându-le publicității. Ele au fost incluse în primul volum al Cărții Durerii, care a văzut lumina tiparului în toamna anului 2012, la Editura DrukArt din Cernăuți. Cele 72 de pagini ale lucrării date cuprind informații referitoare la destinele tragice ale vinovaților fără de vină, schingiuiți și nimiciți de mașina infernală de represalii a primului stat socialist din lume. Cartea, apărută în limbile română și ucraineană, este consacrată Zilei Naționale a României. Lansarea ei a avut loc în ziua de 28 noiembrie 2012, la Rădăuți, cu ocazia jubileului de 94 de ani de la Unirea Bucovinei cu România. Profesorul Gheorghe Dolinski, în reportajul ,,Istorie, patriotism, cultură și civilizație”, publicat în ziarul ,,Crai Nou” din Suceava, pe data de 12 decembrie același an, relata: ,,Domnul Petru Grior, reprezentantul Societății cernăuțene, și-a prezentat volumul ,,Cartea durerii”, ediție bilingvă, română și ucraineană. În cuprinsul ei, pe lângă unele considerații istorice ale evenimentului sărbătorit, sunt prezentate, succint și biografiile tragice ale unor luptători pentru Unire”.

În numărul martirilor au intrat 31 de români, 14 evrei, trei ruși și doi ucraineni. Sub securea dezmățului bolșevic au căzut 36 de bărbați și 14 femei. 33 de persoane au fost condamnate de către organele pseudojudiciare sovietice la munci silnice, primind de la 3 până la 10 ani de privare a libertății. Osândiții apucă drumul pierzaniei, fiind închiși în lagărele morții din Vorkuta, Sverdlovsk și Novosibirsk din Federația Rusă, unde cerberii staliniști își băteau joc de ei în modul cel mai sălbatic. Mihai Dăscălescu, fost docent al Universității de Stat din Cernăuți, unul dintre puținii supraviețuitori ai Gulagului sovietic, va mărturisi următoarele: ,,Pe teritoriul lagărului condamnații purtau numere pe spate, la pantaloni, pe fuste, pe căciuli și pe mâneci. Reprezentanții administrațiilor se adresau către deținuți strigând numărul, fără a-i interesa că după acest număr se află un om cu durerile sale, cu lumea lui lăuntrică. Spre locul de muncă și înapoi osândiții erau duși în rânduri câte cinci, ținându-se unul pe altul de braț. În timpul mișcării se interzicea categoric să privească cineva în părți sau în sus. Capetele trebuiau ținute în jos, privind numai sub picioare. Pentru cea mai mică încălcare a acestei rânduieli, era pedepsit întregul șir. Oamenii primeau ordin să se culce cu fața la pământ, de cele mai multe ori în glod, băltoace, zăpadă, iar soldații din escortă îi stâlceau în bătăi. Deținuții care întârziau la apelul de dimineață sau refuzau să iasă la lucru, indiferent din ce pricină, erau înhămați la o căruță cu două roți, încărcată cu pietre, și mânați pe teritoriul lagărului până ce cădeau sleiți de puteri. După această procedură socialistă erau udați cu apă, maltratați cu sălbătăcie bolșevică și băgați la carceră”.

17 martiri au fost incluși de către ,,troicele operative” ale tiraniei staliniste în categoria ,,elementelor care prezintă un pericol social” și deportați în Siberii fără de sfârșit. Rașela Leibovici, inclusă în această categorie, în scrisoarea adresată organelor sovietice de resort în aprilie 1989, scria: ,,În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jurul orei trei, eu m-am trezit din somn, fiindcă în ușa casei noastre au bătut cu putere. Părăsind dormitorul, am întâlnit trei bărbați, dintre care doi erau îmbrăcați în uniforme militare, iar unul – în haine civile. Tustrei vorbeau rusește. După ce ne-au făcut cunoștință cu niște hârtii, conținutul cărora nu l-am înțeles, ni s-a ordonat să ieșim în curte cât mai repede. Mama a luat un coșuleț, unde a pus o pâine și ceva zahăr. În stradă ne aștepta o căruță în care am urcat, îndreptându-ne spre gara feroviară din Noua Suliță. Ajungând la destinație, am fost încărcați într-un vagon pentru vite, unde se aflau peste 40 de oameni. Am numărat circa 50 de vagoane, ticsite cu lume, așteptând să pornească spre locuri necunoscute. După săptămâni în șir, suferind de foame și sete, am ajuns în orașul Tobolsk. Tatăl a fost dus în altă parte, murind la 1943”. Rașela a fost deportată în Siberia împreună cu mamă-sa, Clara Leibovici, iar tatăl ei, negustorul Moriț Leibovici, născut la 1885, apucă drumul spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, unde a ajuns la 1 septembrie același an, fiind întemnițat în lagărul stalinist din cătunul Vojael. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decizia nr. 5-M din 20 ianuarie 1943, îl condamnă la 8 ani de închisoare, acuzându-l de faptul că în perioada interbelică a fost ,,membru al unui partid contrarevoluționar român”. Peste o lună de la pronunțarea sentinței, la 13 februarie, evreul, care până la venirea ,,eliberatorilor” în Ținutul Herța a fost proprietarul unei mari prăvălii, având depozite de vinuri și mărfuri, obținând anual un venit de 5 milioane de lei, a murit de foame, fiind înmormântat în pământul înghețului veșnic.

Rașela Leibovici a avut fericirea să scape cu zile din infernul bolșevic. Timp îndelungat o urmăreau visele despre Siberia, pornite din inima iernii, care veneau în nopțile de iunie ca o rană veșnic deschisă în inima ei. Aceste vise erau incrustate cu un sigiliu de sânge în destinul trecutului. Vedea în somn taigaua cu gerurile ei cumplite, unde urlau sălbatic lupii flămânzi, fețele călăilor comuniști, sârma ghimpată a nesfârșitelor lagăre staliniste, în cadrul cărora urmașii lui Lenin transformau tristul și veșnic înghețatul pământ al Siberiei în mormântul comun al milioanelor de martiri ai diverselor neamuri.

În numărul martirilor au intrat 28 de țărani, 14 negustori, patru funcționari, doi elevi, un farmacist și un muncitor. 29 de osândiți aveau studii primare, 13 – studii medii incomplete, doi – studii medii, unul, Mihai Dăscălescu a absolvit Universitatea din Cernăuți, iar 5 persecutați nu știau carte. Lista celor condamnați este compusă din 23 de persoane, care au trecut ilegal frontiera, 6 oameni au încercat s-o treacă în mod ilegal, doi osândiți nimeresc în rândurile ,,elementelor care prezintă un pericol social”, un persecutat, în perioada interbelică, a fost membru al unui ,,partid contrarevoluțuonar din România”, iar Mihai Dăscălescu, fiind acuzat de către zbirii regimului totalitar de ,,activitate antisovietică”, primește 10 ani de pușcărie. În categoria deportaților sunt introduse ,,elementele care prezintă un pericol social”, rudele lor și rudele ,,trădătorilor patriei socialiste”. Florica Vărzăneanu, născută în localitatea Curtea de Argeș, nimerește în lagărul morții din Sverdlovsk, Federația Rusă, pentru faptul că a încălcat regulile de conduită în transportul obștesc și comportarea ei a fost clasificată de către organele de represalii ale dictaturii staliniste ca un act de dușmănie față de puterea sovietică.

Dintre cei 20 de osândiți, născuți în fostul județ Dorohoi al României, incluși în primul volum al Cărții Durerii, 10 au venit pe lume în municipiul Dorohoi, doi – în orașul Darabani, câte unul – în localitățile: Corlăteni, Dersca, Grămești, Hilișeu-Horia, Ibănești, Mitoc, Oroftiana, Pomârla. Lucian Eșanu și Clara Leibovici s-au născut în municipiul Botoșani, Mihai Dăscălescu – în județul Botoșani, Anghel Racoceanu – în județul Mehedinți, Florica Vărzăreanu – în orașul Curtea de Argeș. 25 de persecutați au văzut lumina zilei în fostul județ Rădăuți al României.

Conform datelor care au intrat în posesia Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, în lagărele staliniste din fosta Uniune Sovietică au murit 9 martiri. S-au stins din viață în neagra străinătate, departe de glia străbună, fără lumânare la căpătâi. Cine a plâns moartea lor?.. Cine i-a petrecut pe ultimul lor drum?.. Poate până astăzi sufletele lor rătăcesc prin taigaua siberiană, prin stepele nesfârșite ale Kazahstanului, prin tundrele înghețate ale Nordului și nu-și pot găsi alinare… Unde se găsesc mormintele orfane ale celorlalți martiri, incluși în primul volum al Cărții Durerii, nu sunt informații.