,,Jertfe românești pe altarul unei ideologii funeste”
Partea a treia a Cărții Durerii a fost lansată în timpul Simpozioanelor Internaționale, organizate de către Asociația ,,Prietenii Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța” în localitățile Hudești, Darabani și George Enescu, județul Botoșani, în prima jumătate a anului 2015. Prezentarea cărții a avut loc la Adunarea Generală a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, ținută în ziua de 23 mai același an, în municipiul Rădăuți din județul Suceava.
,,Zorile Bucovinei” din 31 iulie 2015, în materialul ,,În Ziua Imnului Național al României – cu ,,Cartea Durerii” în suflet”, semnat de Diana Toma, menționa: ,,La 29 iulie, când întregul neam românesc sărbătorește Ziua Imnului Național al României, în incinta misiunii diplomatice române la Cernăuți, a avut loc un eveniment important – prezentarea a două cărți — ,,Cartea Durerii”, al III-lea volum, și ediția a II-a a monografiei ,,Comuna Grămești. Județul Suceava”, ambele publicate la editura cernăuțeană ,,DrukArt”.
Ziarul sublinia că ,,doamna Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuți, a dat citire mesajului dlui Bogdan Aurescu, Ministrul Afacerilor Externe al României, cu prilejul Zilei Imnului ,,Deșteaptă-te române”, sărbătorită pentru prima dată la 29 iulie 1948 și interzis apoi timp de aproape o jumătate de secol.
A urmat apoi o rugăciune comună în memoria celor deportați fără vină, moderatoarea evenimentului, doamna Eleonora Moldovan menționând: ,,Prezentarea astăzi a celor două volume e un eveniment important pentru mai multe societăți național-culturale din regiunea Cernăuți, Ucraina și România. Misiunea noastră diplomatică susține proiectele identitare, culturale, pe care le promovează Statul Român și cel ucrainean, comunitatea, societățile și reprezentanții comunității. În acest demers comun al nostru de promovare a valorilor identitare, deci, lansarea acestor două cărți este importantă pentru noi, atât pentru românii din Bucovina, cât și pentru România”.
În continuare, săptămânalul regional relata: ,,Referindu-se la volumul al III-lea al ,,Cărții Durerii”, Petru Grior, directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, a menționat faptul că în el sunt incluse numele a 286 de martiri, născuți în fostele județe ale României (Cernăuți, Dorohoi, Rădăuți și Storojineț), mult mai multe decât în primele două părți – în prima au intrat numele a 50 de persoane deportate și schingiuite, în a doua – 87. Apărut în formă bilingvă (română și ucraineană), asemenea primului volum, iar cel de-al doilea a apărut în trei limbi (română, ucraineană și engleză), întreaga trilogie e scrisă pe baza documentelor de arhivă și este o datorie a conștiinței să știm cine au fost martirii neamului, chiar dacă ei însăși n-au știut pentru ce au fost pedepsiți.
Un alt autor al cărții, Ștefan Rotaru, președintele Fundației ,,Pro Rădăuți”, a făcut o sinteză a celor trei volume a ,,Cărții Durerii” în care au fost identificați peste 400 de martiri, marea majoritate bărbați cu studii incomplete sau chiar analfabeți.
Despre importanța volumului respectiv au vorbit profesorul Vasile Adăscăliței din Dorohoi, Nicolae Nicolovici, vicepreședintele Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă”.
Referitor la patrea a treia a Cărții Durerii s-a relatat la Simpozionul Internațional ,,Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură”, lucrările căruia s-au desfășurat în zilele de 25-27 septembrie 2015, în municipiul Pitești, județul Argeș al României, organizat de către Filiala Argeș a Fundației Culturale ,,Memoria”, condusă de profesorul universitar Ilie Popa.
În materialul ,,Jertfe românești pe altarul unei ideologii funeste”, semnat de profesorul universitar Dumitru Balan, apărut în nr. 3 și 4 ale revistei ,,Mesager bucovinean” din anul 2015, se menționează: ,,În Ucraina, prin strădania unor entuziaști cercetători de la Centrul de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, au apărut, între anii 2012 și 2014, la editura DrukArt, trei volume din Cartea durerii, cu texte paralele în limbile română și ucraineană (volumul al doilea beneficiază și de traducerea textului în limba engleză).
Subiectul acestor trei cărți de tip dicționar (alcătuite, fiecare în parte, în ordine alfabetică, de la A la Z), îl constituie victimele terorii sovietice năpustite asupra cetățenilor români născuți pe teritoriul României (excepție fac 4 persoane cu loc de obârșie Viena – Austria, Vinița – Ucraina, Franța – fără menționarea localității, și Tobolsk – Rusia), arestați, torturați, deportați sau uciși de către NKVD, în 1940, când partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost răpite României, ca efect al odiosului Pact secret, semnat de acoliții lui Hitler și Stalin – Ribentropp și Molotov, apoi în perioada următoare anului 1944, cu începere din luna august, când aceste teritorii au fost din nou ocupate de către Armata Roșie și anexate URSS-ului.
În paginile volumelor Cărții durerii, cu subtitlul Martirii României, sunt evocate destinele tragice ale celor 423 de cetățeni români proveniți, aproape în întregime, din vechile teritorii românești, cu adânci filiații băștinașe. Doar în câteva cazuri izolate e vorba de români prin adopțiune, adică prin acordarea cetățeniei, la cerere. Victimele sunt prezentate pe etnii: 356 români, 38 evrei, 13 ucraineni, 9 ruși, 4 nemți, 1 polonez, 1 francez și 1 uastriac. Dar toți, indiferent de natura etniei, au suferit la fel, fiind oprimați sau exterminați doar pentru faptul de a fi aderat, prin fapte sau vorbe, pe deplin conștient sau instinctiv (mânați de dorul de familie, de casă, de vatra strămoșească) la cauza românismului, la dorința ardentă de a conviețui cu ceilalți confrați din parte natală sau adoptivă.
Conform politicii staliniste generalizate, de dislocare a populațiilor băștinașe și de deportare a acestora în locuri cât mai îndepărtate, cât mai nefericite și cu climă cât mai aspră, românii condamnați de regimul sovietic sunt transportați în condiții inumane, mai rău ca vitele, în vagoane de marfă, suprapopulate și neaerisite, tocmai la capătul imperiului, în lagărele de muncă forțată din austera Siberie, în localități ca Vorkuta, Irkutsk, Krasnoiarsk, Celiabinsk, Novosibirsk, Norilsk, Tomsk, Penza, pe șantiere cu regim închis din Republica Autonomă Komi, dar și în Kazahstan, Karaganda sau Sverdlovsk. Această ultimă localitate, dar și regiunea cu același nume, avea faima lagărelor cu cei mai nemiloși satrapi. Din textele publicate, rezultă că aici omuciderea era o practică obișnuită.
Volumul III din Cartea Durerii evocă 280 de condamnați la ani grei de temniță, dintre care 65 pier în lagărele staliniste.
Distrugerea fibrei naționale și utilizarea gratuită a forței de muncă în lagăre, în condiții extrem de vitrege de climă și ambient, erau țelurile principale ale regimului opresiv. Oamenii de la ,,talpa țării” – țăranii sau, cum erau numiți în actele oficiale, agricultorii – constituiau elementul de bază al populației deportate. 308 persoane dintre cele 423 evocate de autorii Cărții Durerii erau țărani.
Cele mai multe condamnări, chiar și condamnări la moarte, cu executare imediată (189 de cazuri) au avut la bază învinuirea de trecere ilegală a frontierei sau doar de presupusă tentativă de trecere frauduloasă a așa-zisei granițe, netrasată încă așa cum se cuvine. Aici se mai adaogă și formularea ,,trădare de patrie”. Deveniți peste noapte, împotriva voinței lor, cetățeni sovietici, unii dintre români nu doreau altceva decât să ajungă acasă, la părinți, frați sau surori. Această încercare de revenire la baștină se numea, în limbajul tribunalelor bolșevice, ,,trădare de patrie”.
În pofida lozincii propagandistice a Sovietelor că ,,omul e cel mai prețios capital”, regimul comunist îi trata mai rău decât pe animalele sălbatice, pe oamenii simpli. De un asemenea tratament s-au ,,bucurat”, spre exemplu, unii ,,poporeni” care, în 1940, încercau, care mai de care, în devălmășia produsă de tancurile armatei roșii, să ajungă la familiile lor, să-și regăsească vitele rătăcite sau să-și adune recolta de pe ogoarele proprii, aflate acum pe teritoriul răpit. Mulți români, nenominalizați în Cartea durerii (din lipsă de spațiu tipografic sau de date certe), și-au găsit sfârșitul, secerați de gloanțele grănicerilor sovietici (e suficient de memorat măcar tragicul masacru de la Lunca, de pe malul Prutului), iar trupurile lor au fost aruncate în gropi comune.
N-au scăpat de condamnări grele, între 10 și 25 de ani de detenție în închisori sau lagăre, nici acele persoane care, rătăcindu-se prin pădure, nimeresc involuntar pe fostul teritoriu românesc, aflat acum sub jurisdicție sovietică.
Nevinovăția victimelor, învinuite abuziv, cu diverse formule de învinuire de tipul ,,activitate subversivă”, ,,element social-primejdios”, apartenență (în trecut) la ,,partide contrarevoluționare din România”, ,,spionaj”, ,,colaboraționism cu ocupanții”, ,,agitație antisovietică”, ,,nedenunțare”, ,,rudă cu trădători ai patriei” sau chiar hilara ,,încălcare a regulilor de conduită în transportul în comun” etc., a fost recunoscută – e adevărat, cam târziu – și de autoritățile ucrainene, prin hotărâri judecătorești de reabilitare, în baza Legii privind reabilitarea victimelor represaliilor din Ucraina din 17 aprilie 1991. Doar în câteva cazuri izolate, reabilitările au venit cu mai mulți ani în urmă”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com