,,Jertfe românești pe altarul unei ideologii funeste”
În materialul ,,Jertfe românești pe altarul unei ideologii funeste”, publicat în revista ,,Mesager bucovinean” din 2015, Dumitru Balan menționează: ,,Cartea durerii, alcătuită din trei părți (cum denumesc autorii cele trei volume apărute în 2012, 2013 și 2014) se amplifică treptat. Astfel, dacă prima parte are 72 pagini și include articole doar despre 50 de martiri, cea de a doua numără 208 pagini și furnizează date despre 87 de martiri, iar cea de a treia, și ultima până la ora actuală, are 336 pagini și adună informații despre 286 de martiri. Crește exponențial și numărul autorilor. La cvintetul din 2012, compus din Petru Grior, Bogdan Grior, Elena Stadnic, Roman Stadnic și Maria Zaboloțchi, se raliază, la tomul din 2013, Marius Cazacu (profesor de istorie la Liceul ,,Petru Rareș” din Suceava) și Ștefan Rotaru (președinte al Fundației ,,Pro-Rădăuți”). Iar la volumul al treilea numărul autorilor se dublează, comparativ cu primul volum. Se mai asociază cercetătorii Mircea Duzineanu, Nicolae Iordachi, Constantin Moroșanu și Nicolae Nicolovici. Din cei doi autori asociați volumului II, în volumul III e prezent doar Ștefan Rotaru. Marius Cazacu lipsește.
O necesară prefață, ,,Cartea durerii”, semnată de cei șapte autori, apare de abia în volumul II, deși se impunea să existe încă în volumul de debut, unde, pe o pagină de la începutul cărții, stă scris: ,,Lista martirilor născuți în România, condamnați de către dictatura stalinistă și întemnițați în lagărele comuniste din fosta Uniune Sovietică”. Acest titlu e tipărit și pe verso, în ucraineană. El se păstrează și în volumul următor.
Tot în volumul II, pe lângă prefața colectivă a autorilor (10 pagini), un cuvânt înainte cu același titlu ca al prefeței, dar în limba engleză, semnează Marius Cazacu (5 pagini), urmat de o schiță de portret, Un supraviețuitor al Gulagului, de Petru Grior, despre Mihai Dăscălescu, unicul condamnat cu studii superioare, care, după ani grei de lagăr, după numeroase jalbe, inclusiv una adresată direct lui V. Molotov (cu motivarea expresă că e cetățean român și a fost judecat pentru infracțiuni imaginare), a fost reabilitat, cu foarte mare întârziere, abia în 1963”.
Profesorul scrie în continuare: ,,Fiecare volum al Cărții durerii este precedat de câte o poezie în limba română și de câte una în limba ucraineană.
Prezența poeților în colectivele de autori se face resimțită în descrierea biografiei victimelor, unde, nu de puține ori, fișele seci de dicționar se potențează cu pronunțate valențe poetice, textele respective având drept scop sporirea emoțiilor cititorului-receptor. Pentru confirmarea, voi cita câteva exemple, indicând între paranteze, volumul cu cifre romane, iar paginile, cu cifre arabe:
,,Rașela a avut fericirea să se întoarcă la Herța, unde a văzut pentru prima dată lumina zilei, venind pe lume în luna care poartă chipul Luceafărului. S-a întors după moartea tiranului Stalin, găsind averea părinților devastată și pustiită. Timp îndelungat o urmăreau visurile despre Siberia, pornite din inima iernii, care veneau în nopțile de iunie ca o rană veșnic deschisă în inima ei. Aceste visuri erau încrustate … cu un sigiliu de sânge în destinul trecutului” (I, 41 – din articolul despre adolescenta Rașela, născută la 10 ianuarie 1928 și trimisă împreună cu părinții acuzați că ar fi ,,elemente antisovietice, social primejdioase” în lagărele siberiene; fragmentul este extras din textul despre Leibovici Clara, născută în 1890, la Botoșani, mama Rașelei).
,,În ziua de 6 mai 1941, a urcat în tramvai prin ușa din față, încălcând astfel regulile de conduită în transportul obștesc. Fiindcă nu cunoștea limba rusă, n-a reacționat la observațiile făcute de taxator. Este dată pe mâna miliției. Organele de represalii ale dictaturii staliniste au clasificat comportarea ei ca un act de dușmănie față de puterea sovietică și tânăra nimerește în fioroasa închisoare enkavedistă din centrul regional. Încep interogările … și tortura. Odată cu declanșarea operațiunilor militare între România și fosta Uniune Sovietică, este transferată în Siberia. Îmbolnăvindu-se de ftizie, trece în lumea celor drepți în ziua de 23 decembrie, același an. Secătuită de boala nemiloasă, a închis ochii pentru totdeauna în lagărul stalinist nr. 49 din orașul Sverdlovsk, împlinind 20 de ani. S-a stins din viață departe de glia străbună, fără lumânare la căpătâi. Cine a plâns moartea ei?… Cine a petrecut-o pe ultimul ei drum?… Poate până astăzi sufletul ei rătăcește prin taigaua siberiană și nu-și poate găsi alinare… Știe oare Patria-mamă de destinul fiicei sale?…” (I, 70 – din articolul despre Vărzăreanu Florica, născută la Curtea de Argeș și stabilită la Cernăuți în 1937).
,,A ajuns în împărăția înghețurilor veșnice, unde urlă sălbaticii lupi flămânzi și pământul durerii zace de veacuri, unde călăii lui Stalin, cu semne pe frunte și cu moartea la brâu, își băteau joc în modul cel mai barbar de sărmanii osândiți. A ajuns în Gulagul comunist ca să-și plângă feciorii pierduți, pe care cu cântecele neamului i-a legănat, cu dragoste și vorba dulce a mamei i-a educat, crescându-i ca să-i fie de ajutor și sprijin la bătrânețe. Vroia … să fie soacră mare, stimată de rudele sale și de locuitorii satului. Dorea să aibă nepoți, să le spună povești cu Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși în nopțile lungi de iarnă, când lemnele trosnesc în gura sobei și gerul pune flori de gheață la ferestre. A venit invazia de la Răsărit și au căzut scumpii ei feciori. Au căzut ca doi brazi doborâți de furtună. Pentru care vină? După trei ani de chinuri cristice, în 1944, a închis și ea ochii pentru totdeauna. A murit în Siberia, departe de glia străbună. A murit cu inima sfâșiată de întrebări și suferință” (III, 186-187 – din articolul despre HOSTIUC Ana, condamnată și deportată în ținutul Krasnoiarsk, pentru că ,,era rudă cu trădătorii patriei”; în esență era vorba de fiii acesteia care încercaseră să treacă frontiera sovieto-română – un fiu a fost împușcat mortal, iar celălalt a fost prins și condamnat la zece ani de detenție ,,într-un lagăr stalinist de muncă corecțională”).
Autorul materialului amintit subliniază: ,,Cartea durerii continuă, nu numai ca datare cronologică a anilor de apariție, ci și ca un substanțial și necesar adaos, ca o completare utilă la martirologul din masivul Dicționar al lui Cicerone Ionițoiu, deoarece, cu excepția câtorva cazuri de victime, menționate în ambele lucrări, pot fi semnalate destule omisiuni în cercetarea românească la care am făcut referire la început. Apud Cartea durerii se pot întreprinde fructuoase corijări, precizări și completări atât la Dicționarul lui Cicerone Ionițoiu, cât și la monumentala Carte a morților de sub îndrumarea lui Romulus Rusan, unde există un capitol (al IV-lea) intitulat Cetățeni din Basarabia morți în anchete, închisori, în tentativa de trecere în România, în deportări ,,pe veci” din ținuturile îndepărtate din URSS (1940-1951) și unde, între paginile 762-872 se întâlnesc mule nume de victime prezentate în Cartea durerii.
În partea III a Cărții durerii autorii, într-o consistentă prefață, îți motivează cercetarea de arhivă prin solicitările venite din partea unor cetățeni din România, adresate Centrului din Cernăuți, pentru a afla măcar ceva despre soarta rudelor sau a cunoscuților dispăruți în imensul spațiu sovietic. Autorii mai fac și referiri la ecoul prilejuit de apariția primelor două părți ale lucrării, citează aprecierile elogioase consemnate în publicațiile periodice de la Suceava (,,Crai Nou”) și Cernăuți (,,Zorile Bucovinei”), sistematizează victimele terorii după criteriul apartenenței lor etnice, după profesie, studii, precum și după pretinsele culpe care au condus la întemnițarea, deportarea sau condamnarea lor la moarte”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com