,,Deportarea din iunie”
Datorită cercetărilor întreprinse de către membrii Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți s-a descoperit faptul că pe data de 14 mai 1941, Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice și Consiliul Comisarilor Poporului al URSS au adoptat Hotărârea nr. 1299-526 SS ,,Despre deportarea elementului social străin din Republicile Baltice, Ucraina Apuseană, Bielorusia Apuseană și Moldova”. Această acțiune criminală a regimului totalitar avea menirea să se desfășoare în perioada 14 — 20 iunie 1941. În istoriografie ea este botezată cu denumirea ,,Deportarea din iunie”.
Conform hotărârii în cauză, s-a planificat numărul persoanelor care trebuiau deportate din indicatele republici unionale. Astfel, din Estonia vor apuca drumul spre locurile îndepărtate ale imperiului bolșevic 9.600 de victime ale terorii roșii, din Letonia – 15.500 de ,,dușmani ai poporului”, din Lituania – 17.600 de osândiți, din Bielorusia – 22.300 de ,,elemente care prezintă un pericol social”, din Ucraina – 41.000 de suflete nevinovate, din Moldova – 29.800 de martiri. În listele pentru deportare erau incluși foștii membri ai partidelor contrarevoluționare și ai organizațiilor naționaliste, foștii jandarmi, gardieni publici, foștii lucrători ai organelor de poliție și ai penitenciarelor, foștii moșieri, negustori, fabricanți și foștii funcționari ai fostelor administrații burgheze din Letonia, Lituania și Estonia, foștii ofițeri din Armata Poloniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei și foștii albgardiști. Totodată, s-a primit decizia că aceste persoane, în drum spre locurile de exilare, vor fi arestate și condamnate, primind de la 5 până la 8 ani de detenție, fiind întemnițate în lagărele staliniste de muncă corecțională. Averile lor erau supuse confiscării. Hotărârea adoptată prevedea faptul că după ispășirea pedepselor, foștii deținuți politici trebuiau să apuce calea deportărilor. Ei nu aveau dreptul să revină la locurile lor de baștină.
Blestemata hotărâre sovietică conținea faptul că vor fi supuse deportării pe un termen de 20 de ani, cu confiscarea averii, rudele persoanelor incluse în categoriile enumerate mai sus. În numărul exilaților au intrat și oamenii veniți din Germania în calitate de refugiați, precum și nemții, care au depus cereri de plecare în țara lor natală, însă n-au părăsit imperiul socialist și în privința cărora erau materiale compromițătoare referitoare la activitatea lor antisovietică sau la existența relațiilor cu reprezentanții serviciilor externe de spionaj. Deportații porneau în vagoane pentru vite pe drumul suferințelor spre Siberia și Kazahstan.
Pe data de 18 iunie 1941, Ivan Grușețki, primul secretar al comitetului regional Cernăuți al Partidului Comunist (bolșevic) al Ucrainei, raporta lui Nikita Hrușciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Ucrainei, că ,,operațiunea de deportare a elementelor contrarevoluționare” din ținut a fost planificată pentru noaptea de ,,11 spre 12 iunie” 1941. Reieșind din faptul că Instituția feroviară din Cernăuți n-a reușit să pună la dispoziția conducerii regiunii numărul necesar de vagoane pentru ,,deportarea elementului antisovietic”, această ,,operațiune s-a desfășurat în noaptea de 12 spre 13 iunie”. Totodată, raportorul sublinia că planul deportării prevedea ,,ridicarea a 2.333 de familii, cu un număr de 8.009 oameni”. Din cauza schimbării termenului fixat al deportării, ,,unele elemente contrarevoluționare au reușit să afle despre viitoarea operațiune și au dispărut”. Astfel, ,,au fost ridicate 2.279 de familii, numărând 7.720 de membri”. În informația adresată Kievului se menționa că la operațiunea de deportare, împreună cu reprezentanții Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, au participat 3.000 de comuniști și comsomoliști. Pentru transportarea familiilor, ridicate în noaptea plină de groază și durere, au fost mobilizate 269 de camioane și 2.803 căruțe. Raportorul sublinia faptul că din regiune eșaloanele cu deportați au pornit în zilele de 14-15 iunie 1941.
Conform documentelor descoperite reiese că ,,Deportarea din iunie” a cuprins toate teritoriile încadrate în componența URSS în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. De organizarea deportării s-a ocupat conducerea stalinistă a Uniunii Sovietice, iar executorii acestei crime oribile din istoria fostului imperiu socialist au devenit Comisariatul Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS și Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS. Comisariatul Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS ,,era instituția care răspundea de desfășurarea operațiunii de deportare, printre responsabilitățile sale fiind identificarea ,,dușmanilor de clasă”, întocmirea dosarelor pe capi de familie, în care trebuiau introduși și membrii familiilor cu pricina, pregătirea operațiunii, acțiunile de conspirație, astfel ca persoanele din liste să nu poată evita deportarea”. Reprezentanții acestui comisariat sovietic efectuau arestarea ,,elementelor contrarevoluționare”, ,,precum și însoțirea până la gara stabilită din timp” a persoanelor supuse deportării. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS ,,avea în sarcină pregătirea vagoanelor pentru transportarea celor deportați până la locurile de destinație, asigurarea acestora cu toate cele necesare conform instrucțiunilor, dar și paza lor în așezările speciale”.
Conform informațiilor descoperite, în timpul ,,Deportării din iunie” 1941, din actuala regiune Cernăuți a pornit trenul morții, ducând în neagra străinătate martirii de diferite naționalități, zăvorâți în cele 340 de vagoane pentru vite ale ,,eliberatorilor”. În această acțiune de amploare se afla încadrată ,,marea dragoste” a statului sovietic față de băștinașii meleagurilor mioritice.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com