În cimitirele orașelor ucrainene se poate vedea o imagine deosebită. Femeile vin la soții lor căzuți, se așează lângă mormintele lor și încep să vorbească. Ele povestesc ce s-a întâmplat în acest timp: cum cresc copiii, ce noutăți sunt acasă, de ce le doare sufletul. Vorbesc de parcă ei, soții, ar fi vii – pentru că pentru ele, ei sunt, într-adevăr, aproape, doar pe cealaltă parte a tăcerii.
Iar în jur – în oraș viața clocotește, oamenii par mereu grăbiți, mânați de griji cotidiene. Și acest contrast îți sfâșâie sufletul: pentru unii viața continuă, în timp ce pentru alții s-a oprit pe o placă rece cu un nume.
Dar atâta timp cât soțiile vin și vorbesc – soții lor nu dispar. Ei trăiesc în cuvinte, în lacrimi, în fiecare poveste adresată nimănui, dar auzită de cer.
Foto din rețelele de socializare
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com