Informații despre fostul docent Mihai Dăscălescu în fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți
Fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți conțin informații prețioase despre fostul docent al Catedrei de Filologie Română și Clasică a Universității cernăuțene. Datorită documentelor de arhivă s-a stabilit că Mihai Dăscălescu s-a născut la 27 octombrie 1910, în localitatea Bursuceni, județul Botoșani al României, într-o familie de muncitori. Când împlinise opt anișori, Mihai a trecut pragul școlii primare din satul natal, sorbind cu nesaț din izvorul nesecat al cunoștințelor timp de trei ani. Își continuă studiile primare în localitatea Dumbrăveni, același județ, baștina scumpei sale mame, Ecaterina Langa. Tatăl său, Vasile Dăscălescu, muncitor la căile ferate, în 1922 este transferat în fostul județ Hotin, îndeplinind diverse funcții în cadrul gărilor feroviare din satele Vancicăuți și Mămăliga, încadrate în 1940, în componența regiunii Cernăuți a RSS Ucrainene. Absolvind școala primară, se înscrie, în 1923, la Liceul ,,Aron Pumnul” din orașul Cernăuți, unde se va adânci în lumea miraculoasă a gândirii umane până în 1930, când devine student al Universității cernăuțene, Facultatea de Drept. În perioada anilor 1931-1932 își satisface serviciul militar în termen în cadrul Regimentului 4 Vânători, dislocat în orășelul Lipcani, aflat, în perioada sovietică, în componența RSS Moldovenești. După terminarea studiilor universitare, la 1934, tânărul Mihai Dăscălescu lucrează la biroul avocatului Constantin Rădulescu din Cernăuți în calitate de practicant. Tot în același an se stabilește cu traiul în orașul Hotin, ocupându-se cu avocatura. Activitatea sa politică a început la 1933, când Dăscălescu devine membru al Partidului Radical-Țărănist Român. Datorită calităților sale deosebite, spiritului întreprinzător și principialității în fapte, peste doi ani, avocatul Mihai Dăscălescu este ales președinte al organizației județene Hotin a partidului amintit.
La 28 iunie 1940, când în Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța este instaurată dictatura stalinistă, el revine la Cernăuți, împreună cu soția sa, Maria, născută în 1909. Rămas fără mijloace de existență, înaintează cerere comisiei sovieto-române cu rugămintea să fie repatriat în Țara-i natală. Rezolvarea adresării sale va fi tărăgănată de către organele locale de resort pe parcursul unui an de zile și, odată cu începerea operațiunilor militare între România și fosta Uniune Sovietică, va fi arestat în ziua de 26 iunie 1941 de către reprezentanții Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, fiind acuzat de activitate antisovietică. La acea vreme fostul avocat locuia în vechea capitală a Bucovinei istorice, pe strada Cuciurul Mare, nr. 7. Este întemnițat în strașnica închisoare cernăuțeană, unde tortura a durat zi și noapte fără întrerupere, fără somn, fără odihnă sau refacere cât de mică. Îl treceau de la o tortură la alta imediat ce călăii observau că la una din ele era epuizat și nu mai reacționa. Torturile erau toate una mai crâncenă decât cealaltă. Pentru acest bărbat înalt, frumos, demn, plin de prestigiu și cu o remarcabilă personalitate nu exista nici o scăpare, nici o sustragere. Va fi evacuat în regiunea Sverdkovsk din Fedrația Rusă, cătunul Sosva, unde interogatoriile au durat 15 luni. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decizia nr. 85-S din 17 octombrie 1942, îl condamnă la 10 ani de detenție într-un lagăr stalinist de muncă corecțională. A îmbrăcat cămașa muceniciei, nimerind în imperiul infernului și crimei, unde cerberii comuniști își băteau joc de osândiți în modul cel mai sălbatic. Viitorul docent universitar va povesti studenților că pe teritoriul lagărului condamnații purtau numere pe spate, la pantaloni, pe fuste, pe căciuli și pe mâneci. Reprezentanții administrațiilor se adresau către deținuți strigând numărul, fără a-i interesa că după acest număr se află un om cu durerile sale, cu lumea lui lăuntrică. Spre locul de muncă și înapoi, osândiții erau duși în rânduri câte cinci, ținându-se unul pe altul de braț. În timpul mișcării se interzicea categoric să privească cineva în părți sau în sus. Capetele trebuiau ținute în jos, privind numai sub picioare. Pentru cea mai mică încălcare a acestei rânduieli, era pedepsit întregul șir. Oamenii primeau ordin să se culce cu fața la pământ, de cele mai multe ori în glod, băltoace, zăpadă, iar soldații din escortă îi stâlceau în bătăi. Deținuții care întârziau la apelul de dimineață sau refuzau să iasă la lucru, indiferent din ce pricină, erau înhămați la o căruță cu două roți, încărcată cu pietre, și mânați pe teritoriul lagărului până ce cădeau sleiți de puteri. După această procedură socialistă erau udați cu apă, maltratați cu sălbătăcie bolșevică și băgați la carceră.
În ziua de 13 iunie 1947, Dăscălescu, după șase ani de suferință, în timpul cărora a doborât copaci în pădurile seculare din Uralul îndepărtat, unde durata ienii trecea ca un fior rece prin sângele lui, iar cerul de gheață îi trezea în suflet dorul de Patrie și de vară, de meleagurile mândre, unde trăiau părinții, frații și sora, înaintează Procurorului General al Uniunii Sovietice o scrisoare, în care roagă să fie reexaminat dosarul penal, motivând că în timpul cercetărilor au fost comise unele greșeli din partea anchetatorilor. La 23 iulie, același an, a doua scrisoare este trimisă lui Molotov, unul dintre liderii statului sovietic. Ea conținea informația că Mihai Dăscălescu e cetățean al României, fiind condamnat pentru fapte, pe care nu le-a săvârșit. În urma acestor adresări, sunt efectuate cercetări suplimentare și Comisia Specială de pe lângă Ministrul Securității de Stat al URSS, prin decizia nr. 1 din 3 ianuarie 1948, îl pune în libertate pe deținutul politic.
Cu lacrimi în ochi a primit fostul avocat această veste. Părăsind pământul înghețului veșnic, acest imperiu al răului și crimei, unde a fost supus nesfârșitelor interogatorii și torturi și unde setea, foamea, lanțurile și jalea au suspinat împreună cu el până la ultima clipă, a pornit spre Basarabia însorită și plină de verdeață, oprindu-se în orașul Bălți, azi în Republica Moldova. Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, devine lucrător al unor ateliere de legat cărți. Începând cu luna ianuarie a anului 1952, dăscălește în diverse școli din raionul Chișcăreni. Întorcându-se în regiunea Cernăuți, va fi numit profesor de limba română și franceză la Școala Medie din Carapciu, în trecut raionul Hliboca.
Sentimentul nedreptății îi rodea sufletul, fiindcă el, vinovatul fără vină, declarat de către autoritățile staliniste ,,dușman al poporului”, a zăcut șapte ani în cazematele bolșevice, suferind de foame, boli și frig, unde ,,sclavia este prezentată ca o școală a educației” și domnea ,,masacrarea, exterminarea omului de către om”. Pune mâna pe condei și înaintează, în 1963, o plângere Procurorului General al URSS. După unele cercetări, efectuate de către reprezentanții organelor de resort, Judecătoria Regională Cernăuți adoptă, la 7 decembrie 1963, hotărârea privind reabilitarea lui Mihai Dăscălescu, la acea vreme lector la Universitatea de Stat din Cernăuți.
Supraviețuind în Gulagul sovietic, unde era pusă în funcțiune infernala mașinărie stalinistă de ucis oameni, Mihai Dăscălescu, fiind născut într-o distinsă familie de români, crescut într-o atmosferă de tradiții și morală creștină, a păstrat permanent în inimă marele dor de adevăr și libertate, dragostea pentru ,,pământul sfânt al vechii Dacii”, pentru Limba maternă. Împreună cu Vasile Levițchi, Grigore Bostan, Vitalie Sorbală, el a stat la leagănul renașterii culturii noastre naționale în perioada postbelică, sovietică, perioadă pătrunsă de un obscurantism nestăvilit și nesfârșite fărădelegi comuniste. ,,Avocatul Limbii Române” făcea parte din acea generație încărcată de dorința creației și a constituirii unei culturi noi, care să legitimeze trecutul glorios al tradiției milenare de existenșă națională. Aceste calități nobile s-au revărsat ca un fluviu adânc în timpul lecțiilor sale în cadrul Universității cernăuțene. Fostul docent universitar știa că dragostea de Țară, de Neam, de Limbă a stat și va sta întotdeauna la începutul tuturor pornirilor sale. În acei ani de activitate rodnică în aula universitară a educat o întreagă pleiadă de tineri, cuprinși de sentimentul renașterii naționale, fiindcă lecțiile acestui mare Om de cultură au fost un adevărat model de analiză științifică a valorilor tezaurului de creație românească a Limbii materne. Remarcabilul savant și pedagog și-a iubit profesia nu ca o meserie, ci ca o chemare, înrădăcinând în inimile discipolilor săi dragostea pentru Limba lui Eminescu cu bunătate și respect, fiindcă Mihai Dăscălescu a fost dascălul, care i-a învățat ce înseamnă demnitatea.
Numele acestui patriot și martir al Neamului a intrat pentru veșnicie în cartea ,,Din auditorii – după sârma ghimpată”, apărută în anul 1995, la Editura ,,Ruta” a Universității Naționale ,,Iu. Fedkovyci” din Cernăuți, sub egida Centrului de cercetări științifice în domeniul problemelor Bucovinei. Monumentala lucrare a devenit un simbol al memoriei eterne, transformându-se într-un foc sacru care va dăinui veșnic în inimile și conștiința generațiilor viitoare, amintindu-le despre eroismul și suferințele martirilor de diferite naționalități, răstigniți pe crucile Gulagului comunist.
Materialul a fost prezentat la Masa Rotundă ,,Catedra de Limba și Literatura Română a Universității din Cernăuți: 150 de ani de activitate”, lucrările căreia s-au desfășurat în Sala Roșie a Universității cernăuțene, în ziua de 8 octombrie 2025.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, fost director-adjunct al Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com