La 2 iulie s-au împlinit 521 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Interviu cu scriitorul Andrei Breabăn din Suceava, autorul unei epopei despre slăvitul domnitor al Moldovei – Ștefan cel Mare și Sfânt.
„Acest titan al nației române a fost numit mai întâi „cel Mare” nu de români, ci de cronicari și principi străini”
–Stimate Andrei Breabăn, sunteți autorul unei epopei despre Ștefan cel Mare, caz poate unic în literatura română. După cele zece volume publicate, considerați că tema Ștefan cel Mare și Sfânt a fost pe deplin oglindită? Ce înseamnă, în opinia D-voastră, personalitatea lui Ștefan cel Mare și Sfânt pentru fiecare român?
– Vasta mea lucrare dedicată Marelui Voievod nu a pornit de la ideea unui roman fluviu cum este acum. Mi-am început copilăria scriitoricească cu o lucrare despre mănăstirile medievale din Bucovina a căror istorie m-a fascinat și mi-a condus pașii spre trecutul îndepărtat al neamului nostru, împrospătând legendele despre daci și despre credința lor în nemurire, cu tradițiile și obiceiurile pe care le-au avut. După ce m-am aventurat în două volume prin lumea legendară a dacilor, am cercetat și am găsit dovezi grăitoare despre prezența și în zilele noastre a unor datini și obiceiuri din viața strămoșilor noștri pe care le-am cuprins într-o altă lucrare de vădit interes pentru a urmări continuitatea neîntreruptă a românilor în spațiul intracarpatic care, de-a lungul istoriei, și-a schimbat doar numele, locuitorii păstrându-și cu sfințenie limba, credința, tradițiile și obiceiurile.
După această călătorie legendară, am poposit în Moldova medievală și am scris două volume dedicate Mușatinilor, între care avea să mă impresioneze personalitatea lui Ștefan cel Mare, motiv pentru care m-am aplecat asupra epocii sale, dând viață romanului „Vitejii Măriei Sale”, o lucrare laborioasă care surprinde venirea pe tronul Moldovei a Marelui Voievod.
Izvoarele istorice și alte surse de inspirație pe care le-am folosit pentru a scrie cartea mi-au trezit interesul de a face cercetări mai aprofundate care m-au condus la cele zece volume pe care le-am cuprins în Epopeea Ștefaniană „Cavalerii Crucii” pe care le-am publicat în anii 2023 și 2024 la Editura Universitară București și la Tipografia Centrală din Chișinău.
Cele zece volume sunt rodul muncii a multor ani pe care îmi propun s-o continui deoarece, așa cum ați subliniat și în întrebarea d-voastră, în aceste cărți nu am reușit să oglindesc decât în parte viața Voievodului. Prin acest interviu, aduc cititorilor de romane istorice, între care se numără și cărțile mele, o informație inedită, cât de curând voi purcede la completarea Epopeii cu partea a doua care va avea titlul „Proiectul Dacia” și care probabil va cuprinde alte zece volume ce vor completa portretul Voievodului prin prezentarea epocii de apogeu și înfăptuirile acestuia puse în slujba credinței și a poporului său. Noua operă va completa personalitatea lui Ștefan al III-lea al Moldovei surprinsă în prima parte a Epopeii și va da răspuns multora din întrebările care îi frământă pe acei români care au îndoieli că acesta este socotit nu doar cel mai mare erou, ci însuși stâlpul pe care se susține nația română fără de care azi nu ar fi existat, ci s-ar fi dizolvat în țările din jur, uitându-ne limba, trecutul și eroii. Așa trebuie privit și respectat acest titan al nației române care a fost numit mai întâi cel Mare nu de români, ci de cronicari și principi străini, iar, după moartea sa, poporul l-a plâns și i se ruga ca unui sfânt. Sanctificarea tardivă a Voievodului de către Biserica Ortodoxă Română nu a fost un gest de bunăvoință, ci oficializarea unei situații de fapt prin care se recunoștea ceea ce românii știau încă de când a trecut în veșnicie. Este elocvent tabloul transmis de cronicarul polonez Maciej Stryjkowski, prin lucrarea sa „Hronika Polska”, la numai un sfert de veac după moartea Voievodului: „Acest Ștefan, voievod al Moldovei, era iscusit și norocos, căci într-un rând a biruit o sută cinzeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese și însemnate cu ei. Acesta, de asemenea, a alungat pe Matia, regele Ungariei cel viteaz, din Țara Moldovei și din cea secuiască, nimicind cu dânsul o mare oaste de unguri și rănind pe regele însuși cu trei săgeți, în dreptul orașului Baia, după care izbândă i-a luat și țara secuiască. El, de asemenea, și pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei, Albert, l-a biruit în Bucovina, împotriva așteptărilor. Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc cu o țară așa de mică. Despre acesta, moldovenii și muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbești, rostind în limba lor: „Ștefan, Ștefan voievod, a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruși și pe poloni. Când mergeam spre Turcia, am văzut la București, orașul de scaun, în curtea domnului Țării Românești, unde am fost la ospăț, cum atârnă pe peretele iatacului domnului un chip, zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, arătându-l pe acest Ștefan, înalt la statură, șezând cu coroană regească pe cap. Moldovenii îl numesc de asemenea Cara Bogdan Ștefan, adică dragul Bogdan Ștefan (carus – pe latinește, pe românește – drag). Din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt. A lăsat după dânsul pe fiul său, Bogdan, cu un singur ochi”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com