Pentru regele dac a venit clipa cea mare. A prins momentul potrivit, când dușmanii se apropiau de o pădure. Când erau la cale de câteva sute de metri o armată imensă le iese în cale macedonenilor. În fruntea lor, călăreți cu stindardele cu cap de lup și trup de balaur, care șuierau îngrozitor în goana cailor, băgând spaima în dușmani și făcându-i să li se pară mai mare și mai puternică decât era în realitate. Sleiți de foame și de sete, obosiți de nesomn și înfricoșați de vedeniile aduse de starea de delir, macedonenii cad ca spicele la treierat. Mulți dintre ei se avântă în pădure să scape în ascunzișul codrilor.
După ce au intrat până la celălalt capăt al pădurii, iar mulți se împânzeau prin ea, sperând să rămână vii la adăpostul arborilor înalți și groși, se petrece ceva și mai îngrozitor. Pădurea prinde a se prăvăli peste ei și îi doboară la pământ. Călăreții cad de pe cai, iar mulți își pierd viața. Elefanții, care abia găseau loc să se strecoare printre arborii deși ai pădurii, se sperie de întuneric și dau brusc înapoi prăvălindu-i pe călăreți de pe ei. Dacii, ascunși în dosul copacilor, taie cu sabia în dreapta și în stânga. Mulți dintre macedoneni ridică mâinile și se predau…
De locul unde se afla regele Lisimah se apropie vertiginos tânărul rege. Dromihete. Când dacii se apropie, în spatele lui Lisimah apare pe neașteptate Seuthes. Acesta își pune sica la gâtul regelui și îi cere să se predea. Toți ceilalți rămân înmărmuriți și lasă armele jos. Dromihete și oamenii lui îi înconjoară pe Lisimah, pe fiii și comandanții lui. Era un tablou ce părea ireal. Lisimah în picioare, cu Seuthes având încă sabia la gâtul său. Cei din jur, cu mâinile ridicate în sus, implorau îndurare pentru rege…
Regele ia cornul și suflă în el prelung. Sunetul tânguitor al cornului aducea cu un plânset înfricoșător. Era ecoul care venea din pădure, dar și din munții care se vedeau în zare. Dromihete se apropie. Se înclină în fața regelui Lisimah, apoi îl roagă să-l însoțească. Îi pune la dispoziție un cal și îl însoțește îndeaproape, împreună cu generalul Seuthes, care îl încadrează de cealaltă parte, după ce își salută bucuros regele. Acesta îi răspunde la salut și îi mulțumește pentru tot ce a făcut pentru țară. A fost o misiune riscantă, în care putea oricând să-și piardă viața.
Toți macedonenii care mai erau în viață au lăsat armele și s-au predat, cerând îndurare.
După ce li se iau armele, sunt înconjurați de soldații daci și îndrumați în direcția stabilită de Dromihete. Seara opresc și fac tabăra. Dacii dau dovadă de mărinimie. Aduc și macedonenilor mâncare și băutură pe îndestulate. După ce le trec și setea și foamea, se pun pe cântat de parcă ar fi cei mai buni prieteni. Macedonenii sunt și ei fericiți. Și-au revenit din starea generată de lipsa de hrană și, mai ales, de apă. Chiar dacă știau că a doua zi s-ar putea să fie omorâți sau vânduți ca sclavi, acum se bucurau de bucatele bogate oferite de daci, și mai ales de vinurile lor alese.
Nu puteau decât să le mulțumească gazdelor pentru ospitalitate. Dar, mai ales, să mulțumească zeilor pentru că sunt în viață. Mulți din tovarășii lor nu au avut șansa asta. Mulțimea de prizonieri, în frunte cu regele și fiii săi, sunt conduși în cetatea Helios sau Helis, cetăți numite de daci dava. Dromihete nu riscă să-i ducă pe macedoneni chiar în bârlogul lupilor, să-i afle toate tainele.
Ajunși în cetate, pe Lisimah și pe fiii lui îi conduc într-un palat fastuos, cu nenumărate lucrături din aur, din care unele erau atât de frumoase, că nu au mai văzut niciodată. Comandanții sunt duși în alt palat, ceva mai modest, iar pentru oștenii de rând se întind corturile, fiind păziți de daci. Toți au învățat din experiența trecutului, când au sperat în bunăvoința regelui macedonean și l-au eliberat pe fiul său și pe ceilalți prinși în bătălie. Așteptau să vadă ce hotărâre va lua regele lor de data asta.
Parcă știindu-le gândul, după ce descalecă de pe cal Dromihete nu are odihnă. Era încă foarte tânăr și plin de energie. Dar avea și o forță interioară care impunea respect și ascultare. Din privirile lui se revărsa acea autoritate care îi făcea pe oameni să-și plece capetele și să-l urmeze peste tot. Mulți l-ar fi urmat și în iad dacă le-ar fi cerut. Un asemenea om era regele dacilor…
Dromichete pune să se convoace de îndată sfatul pileatilor. Merge în sala tronului, unde îi așteaptă cu capul rezemat în mâini, gândindu-se la cele întâmplate, dar mai ales la ce va face în continuare. Victoria a fost un dar de la Zamolxis, dar acum trebuia s-o folosească pentru a câștiga pacea, iar pe deasupra Dobrogea.
Prin cap i se strecurau tot felul de gânduri. Aștepta să vadă ce spun și apropiații lui…
Unul câte unul, nobilii daci se adunau în sală, la porunca regelui. Bărbați voinici, pileații aveau bărbi lungi, care la unii coborau până la piept, plete mari, lăsate pe spate, purtau pantaloni lungi îndoiți la glezne, tunică scurtă cu mâneci, având pe cap căciulă, iar în picioare opinci. Cei mai mulți l-au însoțit în luptă. Chemați de stăpân uită oboseala și se grăbesc să vină. Între timp, ajunge și Marele Preot care se așază în dreapta lui Dromihete. După ce s-au adunat, regele îi salută și le mulțumește pentru victoria obținută împreună.
— Tu ne-ai condus, Măria Ta, și ai organizat totul ca biruința să fie sigură. Ție trebuie să-ți mulțumim!
— Acum, că i-am biruit și, iată, că îl avem în mâinile noastre și pe regele lor, ce spuneți, să facem cu ei?…
— La moarte, Măria Ta! La moarte! au strigat pileații.
— Nu merită să trăiască, spune unul dintre ei. Destul i-am iertat feciorul acum opt ani, când au năvălit la noi. Dacă atunci nu s-au ținut de cuvânt, n-or să se țină nici acum.
Dromihete îi ascultă pe toți, apoi se îndreaptă spre Marele Preot:
— Ce sfat ne dai în acest moment de cumpănă, Prea Cinstite Părinte?
— Dacă mă gândesc bine, aș înclina să fiu de acord cu ei. Dar dacă mă gândesc și mai bine, nu pot uita că regele Lisimah are prieteni mulți, iar uciderea lui și alor săi nu ne-ar aduce decât ura acestora și a Imperiului condus de el. Oricând ne putem trezi cu ei pe pământurile noastre, și atunci nu știu dacă o să mai putem face față la atâția regi și oști cu care ar veni.
— Că bine zici. Dar, atunci, cum spui să procedăm? Ai văzut că în celălalt rând le-am oferit iertare, și acum s-au întors împotriva noastră. Poftele lor nu cunosc margini… ridică mânios tonul Dromihete.
— Să-i punem cumva la încercare, Măria Ta. Dacă procedăm cu chibzuință, poate ni-i facem chiar prieteni, șoptește pe sub barbă Marele Preot.
A doua zi, după ce îi lasă să se odihnească după drum, Dromihete îi invită pe macedoneni la masă. Lisimah, cu fiii săi și comandanții sunt conduși într-o sală de mese imensă, unde era loc pentru toți. În acea sală mesele au fost dinainte orânduite, pe două rânduri. Pe de o parte, mese de lemn de stejar, sculptate și aurite pe colțuri, cu scaune înalte cu blănuri moi pe ele, iar pe mese, cupe, tacâmuri și veselă din aur și argint.
De cealaltă parte, mese și băncuțe simple, iar pe ele cupe, tacâmuri și vase din lemn sau din corn.
Oaspeții, știindu-se prizonieri, se îndreptau spre rândul de mese sărăcăcioase, dar cei care i-au condus îi îndrumă spre cele luxoase. Rămân uimiți, neștiind ce să creadă. Iau loc pe scaunele aurite, în fruntea mesei fiind regele Lisimah, urmat de Agatokles și ceilalți doi fii care l-au însoțit în luptă, apoi comandanții de oști.
Imediat intră și Dromihete, urmat de Marele Preot și tarabostes, care merg la mesele sărăcăcioase.
La masa oaspeților, fripturi și alte bucate alese, la masa dacilor mâncăruri sărăcăcioase, din cele rânduite slugilor. Când văd că o cupă e goală, cei din spatele macedonenilor se grăbesc să o umple, fără ca acel care ședea la masă să simtă. Lisimah și ai lui sunt convinși că Dromihete și-a propus să-i îmbete, și apoi să-i măcelărească pe toți.
În toiul mesei Drohimete se ridică în picioare urmat de ai lui. O liniște mormântală se așterne în sală. Macedonenii cred că acum le-a sosit sfârșitul, iar Dromihete se pregătește să rostească condamnarea la moarte. Se ridică și ei în picioare, așteptând hotărârea regelui dac. Acesta ridică cornul plin cu vin și se îndreaptă spre regele Lisimah. Pileații ridică cupele pline cu vin. Oaspeții fac la fel, neștiind ce se întâmplă. Sunt extrem de uimiți de gestul gazdelor. Dromihete merge la masa macedonenilor și ciocnește cupa cu Lisimah.
— Mărite rege… îl întreabă el cu voce caldă, așa cum un copil vorbește cu părintele lui. Cum ți s-au părut bucatele noastre?
— De mult nu am mai mâncat bucate atât de bune! Aveți cu adevărat o bucătărie pe cinste cum s-a dus vestea pe la noi!
— Mă bucur că ți-au plăcut, mărite rege. Dar ce părere ai, care din cele două ospețe ți s-a părut mai demn de un rege?
— De bună seamă că al nostru, mărite rege, răspunde cu voce înceată Lisimah. Cu toate că nu înțelegem…
— Atunci, îi spune Dromihete, de ce ai lăsat acasă un trai bun și o domnie plină de strălucire, și te-a cuprins dorința să vii la niște barbari, care duc o viață de sălbatici, locuiesc într-o țară bântuită de geruri și n-au parte de roade bogate? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ți duci oștenii pe niște meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare?
Impresionat, Lisimah rămâne fără cuvinte. Își cere iertare de la regele dac și îi oferă Dobrogea ca dar pentru mărinimia lui. Iar, pe deasupra îl roagă, dacă voiește, să-i fie ginere.
Dromihete a acceptat oferta regelui. Înțelepciunea și abilitatea sa au biruit nu numai oastea, dar și trufia celui mai mare rege al lumii din acea vreme. Au păstrat toată viața legăturile de prietenie. Nici un rege din fostul Imperiu al lui Alexandru cel Mare nu a mai îndrăznit să atace Dacia. Abia după câteva sute de ani Imperiul Roman va pune ochii pe această țară frumoasă și bogată.
Dar, până atunci, poporul a trăit în pace și prosperitate. Iar Dromihete cu soția lui au trăit și ei, împreună, până la adânci bătrâneți, având urmași vrednici care îi vor urma la tron.
Andrei BREABĂN,
scriitor din Suceava
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com