Vasile LEVIŢCHI
CĂCI CUVÂNTUL DIN POVESTE…
S-a-ntors cu izbândă feciorul de crai,
Zâna – alături în şa, zmeii – răpuşi într-o noapte…
Ce mai nuntă şi ce mai alai!
În ţară-i huzur, numai miere şi lapte!
Dar calul? Acum e doar cal, şi atât!..
Tu, năzdrăvane, cu ochii de fulgere vii,
Nu-ţi mai flutură coama de flăcări-stihii,
Atârnă lăţoasă, căzută de gât.
Zările sună larg chemătoare
Peste lumi neumblate şi nu le cuprind,
Acum trainic ţi-i grajdul în care
Îţi ronţăi tainul încet, sforăind.
Slava tăcută ţi-o rumegi apatic –
Nici un dor, nici un crez, nici un păs,
Te uiţi cu dezgust la jăratic,
Îmbuibat cu-atâta ovăz.
Cum să nu meriţi belşugul de-acum?
N-ai luptat? N-ai dat iama-ntre zmei, fără teamă?
N-ai muşcat tu cu dinţii din porţile lor de aramă?
Nu ţi-ai croit prin slăvile cerului drum?
Belşug şi răsplată… La daruri ca-acestea
Şi un cal năzdrăvan e destul de cuminte
Ca să nu mai întrebe: nu-i gata povestea?
Cuvânt mai e mult, înainte?
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com