Pelerin „pe mări de hidrargir”
În mijlocul inimoşilor visători de profesie se afla şi tânărul Ilie Tudor Zegrea, „Trecut în capul listei de iluzii”. El a apărut în aula universitară, după o călătorie „pe mări de hidrargir”, ţinând în mâini o geantă mare de piele, lucrată cu măiestrie de un meşteşugar iscusit. În interiorul ei se aflau două cărţi de căpătâi. Prima se numea „Istoria literaturii române”, ediţia academică. Cea de a doua purta tilul „Gramatica limbii române moderne”, autor fiind Iorgu Iordan. Ele figurau pe faţa băncii, în care şedea mândrul fiu al localităţii Sinăuţi, apreciat deja în lumea literară a regiunii Cernăuţi şi în cea a RSS Moldoveneşti, în timpul tuturor prelegerilor referitoare la limba şi literatura moldovenească. Acet gest a constituit pentru toţi studenţii din grupul, al cărui curator era scriitorul Vasile Leviţchi, un puternic imbold pentru realizarea nobilelor visuri. Ilie Tudor Zegrea a bătut primul „în geamul zilei” viitoare.
Luându-şi concediu academic, a plecat, din nou, ca un pelerin, călăuzit de „raza stelei” sale să studieze împrejurimile unui fost imperiu nemărginit, dar iniţiativa născută de dânsul, a prins rădăcini adânci în inimile colegilor rămaşi.
„Omida – nstrăinării ne mănâncă”
Următorul student din oastea visătorilor de profesie a Profesorului Vasile Leviţchi, care a fost nevoit să obţină concediu academic şi să pornească spre cazarma forţelor militare din fosta Uniune Sovietică, a devenit un vrednic fiu al satului-martir Mahala din pitoreasca Vale a Prutului istoric. Viitorul critic literar va scrie mai târziu: „… Eram tineri şi învăţam să rezistăm tentativelor machiavelice (aici securisto-chilaristice, termen înţeles de bucovineni) de a ne închide gura, de a ne suci gâtul, şi sfidam cu dispreţ umbra Cezar-ului (această ortografie îşi are şi ea aici sensul ei) pe care o simţeam foşnind la ferestre. Sângera în noi ca o rană deschisă mormântul poetului Ilie Motrescu, dispărut în împrejurări dubioase la numai 27 de ani, şi simţeam dorinţa de a-i răzbuna moartea prin visare şi poezie”.
Urmând exemplul lui Ilie Tudor Zegrea, Ştefan Hostiuc se prezenta la lecţii cu o desagă întreagă de cărţi, apărute în diverse perioade, care îl ajutau de minune în timpul discuţiilor aprinse referitoare la originea neamului şi a limbii materne: „de când omida ne mănâncă graiul/ se veştejeşte pomul ce suntem/ şi-n altă haină ni se-mbracă plaiul/ şi nu mai sună cornul ca-n poem”.
Îi creştea inima de bucurie lui Vasile Leviţchi, văzând că are în grupul studenţesc, condus de dânsul, un tânăr care împărtăşeşte ideile sale: „omida-nstrăinării nu se-ndură/ nimic să lase din ce-avem străvechi/ pătrunsă-n noi ne iese iar pe gură/ şi înapoi ne intră pe urechi”.
Dar n-a căzut pe placul autorităţilor bolşevice de atunci acest visător pătruns de gânduri rebele: „omida-nstrăinării ne mănâncă/ cornii fiinţei săvârşind un rit/ de larva-nfometată cu guşa mai adâncă/ decât ni-i rădăcina din care s-a hrănit”. L-au sfătuit să treacă prin „şcoala reeducării”. Aşa se numea, în perioada comunistă de stagnare, „faimoasa” Armată Sovietică.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com