La 1 decembrie 1918 a fost convocată, la Alba Iulia, Marea Adunare Naţională a Românilor, lucrările finalizându-se cu Hotărârea de unire necondiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, votată în unanimitate (acest act a avut loc după ce, la data de 27 martie 1918, respectiv 28 noiembrie 1918, organele reprezentative ale Basarabiei şi Bucovinei au votat unirea).
Intrată în Primul Război Mondial în august 1916, alături de Antanta (Franța, Anglia și Rusia) care făgăduise realizarea idealului românesc de unitate națională, măcar în ceea ce privește teritoriile aflate sub stăpânire austro-ungară (Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina), România, copleșită numeric și material de forța armatelor germano-austroungare, cu două treimi din teritoriu ocupate, va fi nevoită să încheie umilitorul Tratat de Pace de la București (7 mai 1918), din fericire niciodată ratificat de Regele Ferdinand I.
În contextul prăbușirii economico-militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării cauzate de război, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat din 1867 Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Astfel, pe 28 octombrie, după mari manifestații populare, se proclamă statul independent Cehia. Două zile mai târziu, exemplul cehilor este urmat de slovaci, care se unesc cu cehii, formând un nou stat, Cehoslovacia.
În octombrie și noiembrie 1918, reprezentanții popoarelor sud-slave pun bazele unei federații ce va lua oficial ființă pe 1 decembrie – Iugoslavia. Pe 16 octombrie, marele om politic polonez Józef Piłsudski proclama „existența statului polonez independent“. Cele două „nuclee dure” ale Dublei Monarhii își oficializează și ele divorțul prin proclamarea Republicii Austria (12 noiembrie) și a Republicii Ungaria (16 noiembrie). Imperiul încetase să existe de facto și reprezentanții românilor nu aveau decât să ia act de această nouă realitate și să acționeze în consecință.
Alegerea Albei Iulia ca loc de desfășurare a Marii Adunări Naționale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul triumfalei intrări a lui Mihai Viteazul în „ziua tuturor sfinților” din noiembrie 1599, fusese de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfârtecați pe roată în februarie 1785. Era locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm cu strigătele de durere ale unui întreg popor. La 20 noiembrie, zi în care se decidea convocarea adunării naționale, a fost dat publicității și manifestul-protest intitulat „Către popoarele lumii”, act acuzator la adresa politicii duse de guvernul maghiar, dar și un apel patetic la respectarea drepturilor românilor din Ardeal: „Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, națiunea română este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea”.
La Adunarea Națională au fost prezenţi peste 1.200 de delegaţi aleşi şi alţi 100.000 de români veniţi să susţină decizia de formare a României Mari. Cel care a deschis lucrările a fost Gheorghe Pop de Băsești, după el luând cuvântul Vasile Goldiş, care a proclamat unirea într-un singur stat a tuturor românilor. În Rezoluţia Unirii s-a specificat instituirea unui regim democratic în România, chiar a doua zi fiind alese, cu titlu interimar, forurile de conducere în stat.
Zece zile mai târziu, pe 11 decembrie 1918, Regele Ferdinand I semna Decretul Regal nr. 3631, care stipula la articolul 1, unirea cu România a „ținuturilor cuprinse în Hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918”. Recunoașterea internațională a deciziilor de la Alba Iulia va veni odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, dintre România și Ungaria, pe 4 iunie 1920.
După înlăturarea regimului comunist, autorităţile române au stabilit ca zi naţională a ţării data de 1 decembrie.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com