La 17 martie 1819, la Chișinău (pe atunci în Imperiul Rus) s-a născut Alecu Russo, scriitor și critic literar român, ideologul Revoluției de la 1848 din Moldova. Alecu Russo a avut marele noroc să descopere o adevărată „minune poetică” – balada „Mioriţa”.
Tatăl său, Iancu Rusul, era proprietar și arendaș de moșii în Principatul Moldovei și în Basarabia. Mama lui Alecu Russo provenea din familia boierilor Donici. După cum povestește scriitorul însuși în „Amintirile” sale, copilăria și-a petrecut-o într-un „sat frumos răschirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului”, în Străjeni. Aici el a auzit întâi de Ileana Cosânzeana, de lupte și năvăliri, de haiducii Novac și Codreanu, de faptele vitejești ale trecutului și de răzbunările poporului asuprit. La vârsta de zece ani Alecu Russo este trimis la studii în Elveția, însușind temeinic limba franceză, în care își va scrie mai târziu operele, și limba germană. A făcut și studii practice la o casă de comerț turcească din Viena.
Întors în țară în 1836, stă câtva timp la Iași, vechea capitală a Moldovei. Se alătură lui Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi și contribuind la afirmarea literaturii și teatrului național. Vara ia drumul munților, împreună cu Vasile Alecsandri și alții, atras de frumusețile sălbatice ale naturii, de Piatra teiului, de Stânca corbului, de oameni și de cântecele bătrânești. Ca rezultat al șederii în Iași și al excursiilor în munți, scrie, în limba franceză, primele sale încercări literare, iar în limba română articolul „Studii naționale”, cuprinzând povestiri despre haiduci. În 1846 sunt puse în scenă comediile „Băcălia ambițioasă” și „Jignicerul Vadră” semnate de Alecu Russo și care conțineau atacuri satirice la adresa moravurilor boierimii, a parvenitismului burgheziei, parodiau dulcegăria și idilismul dramelor „ce au copleșit scena”. Piesele au fost calificate de autorități ca un atac la regimul existent, iar autorul a fost surghiunit la mănăstirea Soveja. În timpul aflării la Soveja Alecu Russo descoperă balada „Miorița”, culege cântece epice, pe care le transmite lui V. Alecsandri. ajutându-l la alcătuirea culegerii lui de poezii populare. În 1847 Alecu Russo scrie articolele „Poezia populară” și „Ștefan cel Mare”, care vor fi publicate după moartea scriitorului în „Foaia societății pentru literatură și cultură română din Bucovina”, la Cernăuți.
În anul 1848 Alecu Russo participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de Vasile Alecsandri, fiind un ideolog al ei. În urma eșecului acesteia, Russo pribegește mai întâi în Ardeal (a fost și la Cernăuți), pentru ca apoi să se stabilească la Paris. Aici scrie .poemul „Cântarea României”, apărut în revista emigrației „România viitoare”. Această lucrare de căpătâi a lui Alecu Russo constituie contribuția autorului la lupta de eliberare națională dusă de patrioții români după înăbușirea revoluției de la 1848.
Întors în țară în 1851, Alecu Russo intră în rândul avocaților de la Iași. Viața sa agitată, lipsită de mijloace materiale, l-a împiedicat să se ocupe mai mult de literatură, cum poate ar fi dorit. În anul 1855, după o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în „România literară” a lui Vasile Alecsandri „Cugetări”. Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. Tot în acest an și în aceiași revistă a lui Vasile Alecsandri apare „Cântarea României” în versiune românească.
Scrierile teatrale ale lui Alecu Russo nu s-au păstrat, dar titlurile şi conţinutul lor sunt cunoscute din cronicile dramatice şi scrierile memoralistice. Alecu Russo are meritul de a fi sintetizat în scrieri de atitudine ideile generaţiei sale şi de a fi ilustrat cu talent, în unele privinţe, efortul scriitorilor paşoptişti pentru dezvoltarea unei literaturi române originale.
Alecu Russo a murit de tuberculoză în 1859, la vârsta numai de 40 de ani, și a fost înmormântat în Biserica Bărboi din Iași.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com