La 18 ianuarie 2009 a murit într-un tragic accident rutier poetul român basarabean Grigore Vieru, fost parlamentar în Parlamentul României. A fost considerat „Luceafărul de dincolo de Prut al limbii române”, membru de onoare din străinătate (1990) şi membru corespondent al Academiei Române (1993).
Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta de lângă Lipcani. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, „Alarma”, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul «Tânărul leninist», actualmente «Florile Dalbe» . Între anii 1960-1963 a fost redactor la editura „Cartea Moldovenească”. Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice „Numele tău”, cu o prefață de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană.
În 1973 Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneţ, Suceviţa, Dragomirna, Văratic. În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii – Diploma de Onoare Andersen. Grigore Vieru a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem al RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină. În volumul de poezii pentru copii „Trei iezi”, ieșit de sub tipar în 1970, se găsea și poezia Curcubeul, în care Vieru, prin metafora curcubeului cu trei culori, elogia drapelul tuturor românilor. Peste câteva zile de la difuzare, cenzura sovietică a retras cartea din librării, dând-o la topit, iar autorul a fost acuzat de diversiune. Tot în 1970, apare și „Abecedarul”, elaborat de Vieru în colaborare cu scriitorul Spiridon Vangheli. De pe acest manual, modificat întrucâtva de-a lungul timpului, învață și astăzi micii basarabeni în clasa I. În 1989, tot Vieru și Vangheli au realizat varianta în grafie latină a „Abecedarului”.
În 1994 neo-comuniștii din Partidul Democrat Agrar, ajunși la putere în Moldova, renunță la imnul de stat „Deşteaptă-te, române” și le propun poetului Grigore Vieru și compozitorului Eugen Doga să compună versurile și, respectiv, muzica pentru un nou imn. Ambii refuză.
Grigore Vieru a avut sentimente aparte față de Cernăuți și Bucovina. Venea cu deosebită plăcere în fosta dulce capitală a Bucovinei eminesciene, unde avea prieteni adevăraţi printre admiratorii cuvântului frumos, întreţinând strânse legături frățești cu majoritatea scriitorilor bucovineni.
De-a lungul timpului Grigore Vieru a vizitat Cernăuţiul de zeci de ori, a avut întâlniri de neuitat cu elevii multor scoli din regiune, precum şi cu studenţii Colegiului pedagogic şi ai Facultăţii de Filologie Română şi Clasică a Universităţii “„uri Fedkovyci”, care au lăsat amintiri de neuitat în sufletele lor.
Despre legăturile sale cu marele poet basarabean a mărturisit nu o dată: „Eu am trecut prin suferinţă şi singurătate din copilărie. Sunt născut în 1935, iar în 1946-47 noi, românii din Basarabia, am trecut prin mari încercări. A fost o mare secetă, o mare foamete, când au murit mai mulţi decât în război. Dar acea foamete a fost programată, organizată. A fost, într-adevăr, o mare secetă, dar fiecare ţăran avea în pod o rezervă de porumb, de grâuşor, de fasole. Eu sunt fecior de plugari, ţin minte anii aceia. Dar şi noi, cu toate că mama era văduvă de război, aveam în pod nişte rezerve. N-ar fi trebuit să moară nici un suflet, cu toată seceta, căci şi cei mai sărăcuţi mai aveau ceva rezerve. Dar au venit păgânii şi ne-au măturat podul. Chiar şi la noi, cu toate că mama era văduvă de război, au urcat şi ne-au măturat podul şi nu ne-au lăsat nici un grăunte. De aceea, au murit mai mulţi ca în război. Ţin minte că mama pleca la Cernăuţi — eu sunt născut în preajma Cernăuţiului —, pleca în căutarea unui pumn de făină, de grăunţe, scotea din casă ce mai putea să aibă o văduvă, un covoraş, nişte lăicere, ca să le vândă la Cernăuţi, ca să ia ceva de mâncare pentru mine, că eram mic, şi surioara mea, mai mare decât mine. Se întorcea după două-trei zile de la Cernăuţi, unde pleca cu soră-mea, iar eu rămâneam singur în casă. Eu, bolnav fiind şi înfricoşat, fiindcă auzeam că mănâncă om pe om de foame, nu mai puteam să dorm şi în acea singurătate a mea, noaptea, îmi spuneam poveşti. Dar eu nu ştiam multe poveşti, pentru că bunicii şi părinţii mei nu ştiau multe poveşti şi nici nu aveau timp să ni le spună, şi-mi spuneam „Capra cu trei iezi”, singura poveste pe care o ştiam în copilăria mea. Dar o spuneam numai până vine lupul la uşă, la fereastră, fiindcă mai departe mă temeam s-o spun, şi mi-o repetam de mai multe ori. Şi-atunci începeam să-mi fac poveştile mele, aşa cum putea un copil să şi le facă. Şi-atunci, în nopţile acelea de singurătate, am compus primele versuri. O aşteptam pe mama şi spuneam: «Vino tu, vino tu», şi-mi părea că vine, apărea chipul ei şi eu spuneam: «Nu te du, nu te du». Acestea erau primele mele versuri pe care le-am scris, în 1946, aşteptând-o pe mama. Deci poezia mea vine de-acolo, din mare singurătate şi din mare suferinţă. Şi, de altfel, tot de-acolo vine şi azi poezia mea”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com