În ziua de 19 iulie a anului 64 d.Hr. un incendiu deosebit de violent a izbucnit la Roma și a devastat timp șapte zile cea mai mare parte a oraşului. A rămas un mister ce sau cine a declanșat acest incendiu, deși mulți au afirmat că însuși împăratul Nero este vinovat de producerea acestei calamități. De altfel, Nero a fost considerat unul dintre cei mai degeneraţi împăraţi romani, ce a dus o viaţă extrem de extravagantă și căruia îi plăcea ca mii de oameni nevinovați să fie târâți în arenele circurilor și omorâți în urma unor spectacole grotești. Cunoscut drept împăratul care „cânta la liră în timp ce Roma ardea” , Nero a fost împăratul roman care a persecutat cel mai mult pe creştinii, iar în nebunia lui, ajunsese să-și lumineze aleile propriului palat cu torte vii reprezentate de creștini înveliți în suluri de bumbac îmbibat în ulei. Se spune că strigatele lor de durere reprezentau sursa de inspirație a împăratului și se afirmă că ar fi dat foc Romei doar pentru a o putea descrie într-o poezie. Faptul ca împăratul să fie cel care a incendiat Roma, este o ipoteză destul de plauzibilă, odată ce Nero era cunoscut pentru instabilitatea lui psihică, știindu-se că el este cel care și-a omorât tatăl adoptiv, împăratul Claudiu, pe mama sa Agrippina, precum și pe soția sa, Octavia, reușind ca în final să-și ia propria-i viață. Cert este că «Marele incendiu din Roma” a izbucnit la niște antrepozite situate în apropierea Circului Mare, apoi aţâţate de un vânt puternic, flăcările au urcat cu iuţeală spre cartierul Palatin, apoi au coboară în cartierele aşezate de-a lungul colinelor Quirinal, Viminal şi Esquilin, întinzându-se apoi în tot orașul.
La 19 iulie 1274 a murit poetul Francesco Petrarca, umanist italian din secolul al XIV-lea, unul dintre cei mai importanţi poeţi lirici ai literaturii italiene şi universale. Francesco Petrarca (1304-1374) s-a impus în special prin forma perfectă a sonetelor sale şi în afara spaţiului de limbă italiană, influenţând lirica europeană. Pe lângă cunoaşterea profundă a autorilor clasici şi a limbii latine, operele sale scrise în „volgare” au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară. Prin convingerea sa asupra strânsei legături între cultura clasică şi învăţătura creştină, Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reuneşte aceste două idealuri. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renaşterii.
La 19 iulie 1612 a avut loc Bătălia de la Cornul lui Sas, în care Constantin Movilă, domn al Moldovei, a fost înfrânt de tătari. Bătălia de la Cornul lui Sas, de pe malul Prutului, este o parte din Războaiele moldoveano-polone, a fost o bătălie dintre Principatul Moldovei (sprijinit de trupele otomane și tătare), și Uniunea statală polono-lituaniană. În urma luptei comandantul polon, Potocki cade prizonier și este întemnițat, iar Constantin Movilă moare la trecerea Nistrului.
La 19 iulie 1877 Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor rusești, a adresat principelui Carol o telegramă cifrată în care, relatându-i despre înfrângerea suferită de trupele rusești în cea de-a doua bătălie de la Plevna, i-a cerut cu insistență ajutorul. Principele Carol a primit telegrama care relata că rușii au suferit o înfrângere completă la Plevna, Bulgaria, în timpul Războiului ruso-turc de la 1877-1878. O parte din trupele rusești au intrat în panică, Marele Duce Nicolae al Rusiei și-a mutat cartierul general si însuși țarul Alexandru II-lea era gată să se retragă peste Dunăre. În telegrama către Carol, Marele Duce Nicolae al Rusie scria: „Turcii au concentrat la Plevna cele mai puternice forțe armate, copleșindu-ne. Te rog să demonstrăm că suntem uniți și, dacă e posibil, treci Dunărea pe unde dorești. Între Jiu și Corabia, această demonstrație este indispensabilă ca să-mi ușurezi mișcările. Nicolae”. Principele Carol a tărăgănat intervenţia în război a Armatei Române, pană în momentul în care Marele Duce Nicolae al Rusiei a solicitat oficial ajutorul militar românesc. A urmat Bătălia de la Plevna (20 iulie – 10 decembrie 1877), în care victoria armatei române a pus bazele independenţei de stat a României.
La 19 iulie 1931 s-a stins din viață medicul român Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina, preparat atât de necesar pentru prelungirea vieții bolnavilor de diabet zaharat.
Nicolae Constantin Paulescu, om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București, a intrat în istoria medicinii prin contribuțiile sale la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.
El s-a născut în 1869 la Bucureşti, în familia negustorului Costache Paulescu şi Mariei Paulescu. Încă din anii de liceu Nicolae Paulescu a avut o înclinare deosebită pentru ştiinţele naturale, pentru fizică şi chimie, precum şi pentru limbile străine, clasice şi moderne. În anul 1888, după absolvirea liceului, a plecat la Paris să studieze medicina. În 1897 Nicolae Paulescu a obținut titlul de doctor în medicină pentru cercetările sale privind structura splinei. A lucrat în mai multe spitale din capitala Franței. În anii 1897-1898 medicul Nicolae Paulescu a urmat cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de doctor în ştiinţe.
În anul 1900 Nicolae Paulescu se reîntoarce în România şi este numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină şi director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti.
În anul 1902 îşi deschide cursul de fiziologie cu prelegerea „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale”, iar în 1905 ţine trei lecţii faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet şi Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul „Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie”, publicat în acelaşi an şi reeditat în 1944 şi 1999. Concepţiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică în paginile revistelor „Convorbiri literare” şi „Spitalul”.
Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a.
La sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, comunicări ce sunt publicate în revista Societăţii. Paulescu publică separarea unui principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreină, şi în numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate „Archives Internationales de Physiologie”, revistă cu apariţie simultană în Franţa şi Belgia. În anul 1922 Paulescu obţine de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România brevetul de invenţie nr. 6255 întitulat „Pancreina şi procedeul său de fabricare”. Aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni anunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei. Bazându-se pe o traducere incorectă a textului articolelor publicate, Banting şi Best neagă influenţa rezultatelor la care ajunsese profesorul Nicolae Paulescu şi afirmă că, deşi acesta a demonstrat eficacitatea extrasului pancreatic în a reduce cantitatea zahărului sau a ureei din sânge a animalelor diabetice, el ar fi declarat că injecţiile nu ar avea efect.
Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din anul 1923 îi recompensează pe Frederick G. Banting şi John Macleod pentru demonstrarea primului tratament eficace pentru diabet la om.
În ceea ce îi priveşte pe Banting şi Best, Ian Murray îi considera drept nişte cercetători care au confirmat descoperirile lui Nicolae Paulescu. Răspunzând campaniei internaţionale iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreședinte al Fundației Nobel, recunoaşte în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-şi speranţa că „opera de pionierat” a lui Nicolae Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. În cartea „The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin”, publicată în 1976, profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Nicolae Paulescu.
În anul 1990 Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com