Teroarea roşie, instaurată pe plaiurile mioritice, a lovit cu furie în clasele sociale considerate de către regimul totalitar ca purtătoare a valorilor societăţii burgheze. Victime ale politicii sângeroase au devenit ţăranii înstăriţi, foştii primari al comunelor din ţinut, familiile care aveau rude înrolate în rândurile Armatei Române, negustorii, proprietarii diverselor întreprinderi, preoţii. În privinţa acestor „duşmani ai poporului”, legislaţia sovietică prevedea pedepse drastice, aplicate pe parcursul întregii perioade de dictatură bolşevică. După vizita ateului Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în fosta capitală a Bucovinei istorice şi după înflăcărata sa cuvântare în faţa cernăuţenilor, care a avut loc în oraşul Cernăuţi pe data de 4 iulie 1940, s-au intensificat persecuţiile împotriva slujitorilor altarului. În primul an de dominaţie a puterii staliniste, sub securea dezmăţului comunist au căzut zeci de preoţi români. Preoţilor întemniţaţi, bătuţi, schingiuiţi li s-a oferit moarte martirică prin îngheţare în Siberii de gheaţă, moarte fără mormânt şi fără cruce. Pe toţi i-a ucis gerul, foamea, tortura. Tănase al lui Ion Corbu, preotul din Tărăsăuţii Basarabiei, născut la 1885, a fost aruncat în închisoarea din Cernăuţi, în ziua de 30 mai 1941 „pentru agitaţie antisovietică”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi Uniunea RSS, este transferat în interiorul fostului imperiu stalinist, unde închide ochii pentru totdeauna la 21 ianuarie 1942. A murit în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk.
Ilarion al lui Gheorghe Mironescu şi-a făcut apariţia în această lume la 1898, în Vicovu de Sus din România. El s-a născut acolo, sus, la munte, unde oamenii primii întâlnesc falnicul răsărit de soare. Mai târziu, va fi cuprins de dorinţa să coboare la şes, stabilindu-se în frumosul oraş de la Prut. În ziua de 18 octombrie 1940, cuprins de nostalgia toamnei de aramă, se întorcea de la rudele sale, care au rămas să locuiască mai departe pe meleagurile pline de legende şi de gloria trecutului, pline de stimă pentru fiecare om. Este reţinut la trecerea frontierei şi transportat în Siberia. Cercetările au durat 14 luni. Pe data de 24 ianuarie 1942, autorităţile sovietice îl condamnă la 5 ani de lagăr „pentru trecerea ilegală a frontierei”.
În aceeaşi zi geroasă de 24 ianuarie, când Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamna pe românul Ilarion Mironescu din Vicovu de Sus la ani grei de suferinţă, în locul exilului din regiunea Tiumen a Federaţiei Ruse, se stingea din viaţă Maria a lui Nestor Rusnac din Berestea Basarabiei. Românca avea 83 de ani, când „eliberatorii” au scos-o cu forţa din casa ei, clădită din dragoste şi sudoare, şi aruncată în vagonul sovietic pentru vite. Bătrâna a devenit „duşman al poporului”, fiindcă „era mama unui membru al unui partid contrarevoluţionar român”. Apucă drumul Siberiei cu Teodosia a lui Toader Rusnac, născută la 1880, care era soţia fostului membru al partidului, iar tânărul de 20 de ani, Constantin al lui Vasile Rusnac, era scumpul său fiu. Satrapii stalinişti s-au răfuit crunt cu ei.
Persecuţiile staliniste, îndreptate împotriva băştinaşilor din ţinutul mioritic, n-au luat sfârşit odată cu deportările în masă ale locuitorilor din actuala regiune Cernăuţi. Ele au continuat şi după 13 iunie 1941. Oamenii nevinovaţi vor fi duşi în neagra străinătate, părăsind baştina străbună şi tot ce-au avut mai drag şi scump. Ei au apucat drumul Gulagului bolşevic, îndurând chinuri feroce. După 22 iunie, când au început operaţiunile militare între România şi imperiul sovietic, zbirii călăului Stalin, dornici de sânge de român, rătăceau ca nişte copoi turbaţi prin localităţile herţene, căutând noi victime. În calea lor a apărut Nicolae al lui Constantin Puşcaşu, născut la 1891, în pitorescul sat Hreaţca. Pe data de 23 iunie 1941 este arestat „pentru agitaţie antisovietică”. Supus bestialelor metode de tortură socialistă, a murit în ziua de 25 ianuarie 1942, în detenţie. A lăsat în urma sa frumosul sat şi codrii seculari ai Herţei, pământul sfinţit cu sângele strămoşilor, nestinsa candelă a memoriei.
În ziua de 27 ianuarie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS a condamnat la ani grei de temniţă 7 deţinuţi politici de origine română. Ei au fost arestaţi de către grănicerii sovietici în 1940-1941 şi acuzaţi de faptul că „au trecut ilegal frontiera de stat”. În numărul lor vor intra 3 ţărani, 2 muncitori şi 2 soldaţi ai Armatei Române. Trei osândiţi aveau studii medii incomplete, iar patru condamnaţi erau absolvenţi ai şcolii primare. Ţăranul Nicolae al lui Vasile Botezatu, s-a născut la 1923, în localitatea Oroftiana, fostul judeţ Dorohoi. Ţăranul Gheorghe al lui Petru Popescu a văzut pentru prima dată lumina zilei la 1924, în satul Straja, fostul judeţ Rădăuţi. Muncitorul Eugen al lui Carl Fecheta, a apărut în această lume la 1907, în oraşul Roman. Soldatul Stelean al lui Ion Pavel a văzut soarele la 1907, în localitatea Ursa, judeţul Prahova. Lăcătuşul Andrei al lui Ananie Cotiroagă s-a născut la 1921, în oraşul Bălţi, azi Republica Moldova. Sergentul Alexandru al lui Maxim Galiţ a venit pe lume la 1916, în localitatea Ciolacu Vechi din fostul judeţ Bălţi al Basarabiei. Toţi şase au primit câte 5 ani de privare a libertăţii. La graniţă a fost reţinut, pe data de 15 august 1940, şi al şaptelea osândit, ţăranul Teofil al lui Mihai Guţul din Rarancea (Ridkivţi), fostul raion Noua Suliţă, născut la 1907. Interogatoriile feroce au durat 17 luni. În aceeaşi zi de iarnă, românul este condamnat la 10 ani de detenţie într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională.
În a treia decadă a lunii iunie 1941, dictatura stalinistă a declanşat o luptă aprigă împotriva românilor din ţinut. Sub securea terorii bolşevice nimeresc nu numai reprezentanţii claselor considerate de către autorităţile comuniste de reprimare drept o piedică în procesul de realizare a construcţiei socialiste. „Duşmani ai poporului” sovietic devin toate păturile sociale, indiferent de situaţia ocupată în societatea cernăuţeană. Astfel, la 22 iunie este arestat Gheorghe al lui Petru Huţuleac. Românul locuia în vechea capitală a Bucovinei istorice, unde a văzut pentru prima dată zorii zilei la 1875. Cernăuţeanul nu ştia carte şi era portar. Bietul om va fi acuzat de „agitaţie antisovietică”. În beciurile închisorii din centrul regional este supus bătăilor cumplite, fiindcă după începerea operaţiunilor militare între România şi fosta Uniune Sovietică, în inimile acoliţilor „tătucului Stalin” s-a cuibărit o ură nemaipomenită faţă de tot ce-i românesc. Deţinutul va fi transportat în interiorul imperiului comunist, unde se stinge din viaţă la 29 ianuarie 1942. În închisoarea nr. 2 din Turinul de Jos, regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, a rămas mormântul acestui martir al neamului.
În istorica dimineaţă a zilei de 8 februarie 1941 sunt arestaţi doi fraţi, care au participat la evenimentul sângeros de la Lunca. Ambii s-au născut în satul Mahala din actualul raion Cernăuţi. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, pe data de 14 aprilie, acelaşi an, îl condamnă pe ţăranul Martin al lui Constantin Magdalin, născut la 1914, la moarte „pentru trădarea patriei”. Sentinţa a fost executată în ziua de 22 iunie 1941. Fratele său, Ilie Magdalin, tot ţăran, care a apărut în această lume la 1904, este privat de libertate pe un termen de 10 ani şi porneşte spre blestemata regiune Sverdlovsk, în lagărul căreia îşi va găsi sfârşitul vieţii sale pline de chinuri. Departe de glia străbună, fără lumânare la căpătâi şi fără cruce, coboară în pământul îngheţat al străinătăţii la 31 ianuarie 1942. Cu preţul vieţii lor au plătit fraţii mahaleni veşnicul şi nemărginitul dor de libertate. Rudele acestor martiri vor porni spre întinsurile nesfârşite ale Siberiei, unde tatăl, Constantin al lui Ion Magdalin, născut la 1879, se va înălţa la ceruri, în ziua de 3 mai 1943. Din mândra familie de vrednici răzeşi români a rămas mama, Ana a lui Constantin Magdalin, şi fiica sa Maria.
Martirajul lunii ianuarie a anului 1942 este scris cu sânge în cartea de istorie a neamului. În această lună cu viscole sălbatice şi geruri cumplite s-au stins din viaţă 16 români. Mormintele lor orfane au rămas în Republica Komi şi în regiunile Sverdlovsk, Novosibirsk, Kemerovo, Tomsk şi Tiumen ale Federaţiei Ruse; precum şi în regiunea Karaganda a Kazahstanului. 13 oameni de origine română vor fi condamnaţi de către autorităţile staliniste la ani grei de lagăr, primind de la 5 până la 10 ani de privare a libertăţii.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com