La 16 august 1823 s-a născut Alexandru Hurmuzachi, descendent din celebra familie Hurmuzachi din Bucovina, publicist și om politic român, membru fondator al Societății Academice Române și unul dintre fruntașii mișcării naționale din Țara Fagilor. În familia lui Doxachi Hurmuzachi și a Ilenei Murguleț au fost 12 copii, dintre care au supraviețuit șapte: cinci frați și două surori. Acestei familii i-a revenit un rol important în timpul Revoluției de la 1848. La moșia ei de la Cernauca, sat de lângă Cernăuți, s-au adunat cei mai destoinici bărbați pe care i-a avut pe atunci Moldova – Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu.
În perioada anilor 1829-1841 Alexandru Hurmuzachi și-a făcut studiile (primare, gimnaziale și liceale) la Cernăuți. În 1845 el pleacă să studieze juridica la Viena. În perioada 1848-1850 Alexandru Hurmuzachi, împreună cu fratele său, Gheorghe, redactează, ziarul „Bucovina” – ediție românească pentru politică, religie şi literatură, care apărea în limbile română şi germană. Ziaristica nu a fost singurul domeniu prin care Alexandru Hurmuzachi a intenționat să trezească și să păstreze conştiinţa naţională. El s-a străduit să cultive limba română, folclorul, cultura națională a poporului său, tradiţiile strămoșești care asigură dăinuirea acestuia în istorie.
Alexandru Hurmuzachi înţelegea foarte bine că rolul principal în păstrarea limbii şi a conştiinţei naţionale îi revine şcolii și insistă în mod special asupra necesităţii studierii limbii şi a istoriei poporului său, criticând vehement ideile cosmopolite ale vremii, după cum menționează cercetătorii lucrărilor pe tema învățământului semnate de el. Alexandru Hurmuzachi scria: „E bine să creştem şi să învăţăm, rămânând şi prin şcoală, şi toată viaţa, români”. În 1862 Alexandru Hurmuzachi a inaugurat „Foaia Soțietății pentru cultură și literatură română în Bucovina”. În 1866 el a fost ales deputat în Camera Consiliului Imperial de la Viena, iar în anul următor – deputat în Dieta Bucovinei. Alexandru Hurmuzachi a decedat la 8 martie 1871, la Napoli, Italia, fiind înmormântat în curtea Bisericii Pogorârea Sfântului Duh din Dulcești, județul Neamț.
La 16 august 1871, la Putna a avut loc primul Congres al studenților români de pretutindeni. La sfârșitul manifestațiilor dedicate împlinirii a 400 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, un grup de studenți s-a prezentat prefectului, cerând dreptul de a ține un congres al studenților, în care să fie discutate teme precum: „În ce direcții trebuie să pornească generația prezentă, pentru a contribui la generalizarea culturii naționale? În ce fel se poate pune baza unei dezvoltări economice la români? Când și unde va trebui în viitor să se întâlnească tinerimea academică?”. Deși inițial, prefectul a respins cererea, pe motiv că între participanții congresului se găseau și cetățeni străini Imperiului Austro-Ungar, ulterior a acceptat tacit desfășurarea congresului. Congresul de la Putna a reprezentat un liant între două momente/generații extrem de importante ale istoriei noastre naționale: generația de la 1848, marcată de afirmarea unei identități naționale în context european pentru toți românii, și generația de sacrificiu a Primului Război Mondial. La acest prim congres, Mihai Eminescu a ținut un discurs memorabil: „Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre […] Noi susținem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa, tradițiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună țării! Suntem români și punctum! […] Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeție. Dacă nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună. Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei […] Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare”.
La 16 august 1876, în satul Bivolărie, comuna Vicovu de Sus, actualmente judeţul Suceava, s-a născut Ion Nistor, istoric si patriot roman din Bucovina. A învăţat la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi. După ce a susținut examenul de bacalaureat, este admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universității din Cernăuţi. A activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți, iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, timp în care a început să editeze, împreună cu George Tofan şi Victor Moraru revista „Junimea literară”. La 22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost promovat doctor în filosofie și litere în Aula Universității din Viena. În anul 1911 a fost abilitat ca docent al universității vieneze, întorcându-se apoi în Bucovina. În octombrie 1911 Ion Nistor își ține cursul inaugural la Universitatea din Cernăuţi cu tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă care avea să fie emblematică pentru carierea sa și care l-a determinat pe Lucian Blaga să-l clasifice între „istoricii ideii și unității naționale”. Membru al conducerii la Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina din 1913, profesor la Universitatea din Cernăuţi din 1914 și membru corespondent al Academiei Române din același an, Ion Nistor s-a stabilit la Bucureşti și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților bucovineni. În 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular în Academia Română, a evocat un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina. În perioada 1919-1939, în plan politic și public, Ion Nistor a avut responsabilități dintre cele mai diverse. A fost ministru al Bucovinei în 1922-1926, senator de drept, ministru secretar de stat pentru minorități etnice în 1933, ministru al muncii, ministru al cultelor și artelor în guvernul Gheorghe Tătărăscu. În perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene Ion Nistor a editat volumul „Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece”, în colecția Hurmuzachi, a editat revista „Junimea literară”, a publicat „Istoria Basarabiei”, a susținut Buletinul „Codrul Cosminului”. Până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat lucrarea „Istoria Bucovinei”, rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză „Istoria României”, care nu a fost încă publicată.
La 16 august 1938, în satul Trușeni, Străşeni, s-a născut Gheorghe Madan, scriitor moldovean. A absolvit Universitatea de Stat din Chișinău (1960). A fost profesor, director de şcoală, redactor la ziarele „Zorile Moldovei» din Cimişlia şi „Tinerimea Moldovei», mai apoi director al Muzeului de Literatură „D. Cantemir». Autor de romane, povestiri şi nuvele. În romanul „Semne bune anul are» (1965) scriitorul redă în mod veridic momente din viaţa şi activitatea corpului didactic al unei şcoli săteşti. Dilogia „Spicul visului» (1973) şi „Cruciş de săbii» (1977) — lucrare cu subiect istoric de întinse proporţii — evocă figura lui Dimitrie Cantemir, prietenia sa cu Petru I, alianţa lor în lupta împotriva turcilor, activitatea domnitorului moldovean în calitate de consilier al ţarului în problemele Orientului, ca savant şi scriitor. Reînviind epoca cu specificul şi oamenii săi, Gheorghe Madan reliefează totodată dragostea fostului domnitor faţă de baştina sa şi marea-i speranţă de a o vedea eliberată de sub jugul otoman. „Piatra de temelie» (1980) este o carte despre satul moldovenesc. Este cunoscut şi ca autor de nuvele şi schiţe („Povestiri», 1962; „La gura grădinilor», 1969; „Botezul», 1984). Opera lui în prezent este cuprinsă în circa 15 volume. A decedat la 14 iunie 2018.
La 16 august 1949 a decedat Margaret Mitchell, scriitoare şi jurnalistă americană. Margaret Munnerlyn Mitchell (1900-1949) este foarte cunoscută pentru unicul său roman „Pe aripile vântului” (1936), care s-a bucurat de un succes internațional. Monumentala epopee ficțională a Sudului din și după Războiul Civil American a devenit un succes imediat cu 180.000 de copii vândute în doar patru săptămâni. A fost urmată de numeroase premii și de o largă recunoaștere națională și internațională. A câștigat Premiul Pulitzer în 1937. Datorită succesului imens, autoarea va fi contactată de David O. Selznik pentru a ecraniza romanul. Filmul „Pe aripile vântului” din anul 1939 este unul din filmele de mare succes al tuturor timpurilor. Margaret Mitchell a decedat la 48 de ani, ca urmare a unui accident de mașină. În seara de 11 august 1949, în Atlanta, un taximetrist beat, aflat pe contra-sens, nu o vede în timp ce Margaret și soțul său traversează strada și o lovește cu mașina. Se stinge din viață, în 16 august 1949, după cinci zile de comă.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com