La 31 august 1848 au fost publicate „Dorințele Partidei Naționale în Moldova”, unul dintre documentele programatice de bază ale Revoluției din 1848, scris de Mihail Kogălniceanu la Cernăuți. După evenimentele din martie 1848 din Moldova, numeroşi fruntaşi politici moldoveni s-au retras mai întâi în Transilvania, ca mai apoi Bucovina să devină centrul activităţii acestor exilaţi.
În iunie şi iulie 1848, cei mai de seamă fruntaşi politici ai Moldovei, ostili regimului lui Mihail Sturdza, se aflau în Bucovina, punând astfel capăt unor peregrinări în provinciile româneşti din Austria şi în Ţara Românească. Potrivit istoricului Apostol Stan, în vara lui 1848 se aflau în Bucovina, îndeosebi la Cernăuţi, circa 50 de pribegi, consideraţi „fruntea” tineretului din întreaga Moldovă, între aceştia numărându-se Iancu şi Vasile Alecsandri, Grigore Balş, I. A. Cantacuzino, Costache şi Petrache Cazimir, Alexandru Cuza, N. Dimitrescu, M.C. Epureanu, Vasile Ghica, Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Negri, Alecu Rosetti, Lascăr Rosetti, Alecu Russo ş.a.
Mihail Kogălniceanu sosi în Bucovina printre ultimii. Istoricii recunosc că, odată cu sosirea lui Kogălniceanu, întreaga emigraţie moldovenească simţi că primise o întărire puternică, că venise bărbatul ce putea cel mai bine da glas aspiraţiilor şi dorinţelor partidei naţionale. După întrevederi avute cu Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Vasile Mălinescu, Mihail Kogălniceanu a convocat câteva adunări ale emigranţilor. Kogălniceanu a fost însărcinat să redacteze neîntârziat un document programatic.
Exilaţii aflaţi în Bucovina s-au constituit într-un Comitet revoluţionar sau Societatea română din Cernăuţi, condus de un triumvirat: C. Negri — preşedinte, Petrache Cazimir — secretar şi V. Alecsandri — membru. La reuniunile şi dezbaterile politice participau şi localnici, îndeosebi membrii familiei Hurmuzachi. De altfel, familia Hurmuzachi a găzduit în această perioadă, la moşia sa de la Cernauca, o parte dintre moldovenii aflaţi în exil în Bucovina. Mihail Kogălniceanu aprecia „buna şi cordiala ospitalitate”, acordată în „scumpa şi neuitata Bucovină”.
În vara anului 1848 activitatea exilaţilor a evoluat sub semnul unei puternice influenţe exercitate de desfăşurarea evenimentelor din Ţara Românească. Concretizarea cea mai deplină a impactului revoluţiei muntene asupra pribegilor din Bucovina au reprezentat-o „Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova”, cel mai de seamă şi mai complet program al conaţionalilor din această provincie.
Astfel, Mihail Kogălniceanu publică în luna august 1848, la Cernăuţi, broşura „Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova”, alcătuită din împuternicirea Comitetului revoluţionar moldovean. Programul prevedea autonomia deplină a ţării, egalitatea în drepturi (civile şi politice), libertatea culturilor, Adunare reprezentativă, domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi funcţionarilor publici, libertatea cuvântului şi a tiparului, libertatea individuală şi inviolabilitatea domiciliului, instrucţie egală şi gratuită, secularizarea averilor mânăstireşti, desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor boiereşti, abolirea sarcinilor nobiliare şi împroprietărirea ţăranilor, cu despăgubire, desfiinţarea robiei, unirea Moldovei cu Ţara Românească.
Mihail Kogălniceanu a dezvoltat pe larg acest program în „Proiect de Constituţie pentru Moldova”, redactat pe baza programelor revoluţionare din Ţările Române şi a constituţiilor din Occident.
La 31 august 1867 Ion Heliade-Rădulescu a fost ales președinte al Academiei Române. El a îndeplinit această funcție până la 1 august 1870. Ion Heliade-Răsuleascu a fost profesor şi conducător al Colegiului „Sf. Sava“ din Bucureşti în perioada 1822–1827. Între 1843-1848 a fost director al Arhivei Ţării Româneşti. A participat la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, fiind primul autor al manifestului-program, Proclamaţia de la Islaz. A făcut parte din Guvernul Provizoriu fiind ministru al Cultelor. După înfrângerea Revoluţiei, a fost exilat, ajungând la Paris, iar mai apoi în insula Chios. În 1854 a revenit la Bucureşti, fiind pentru puțină vreme secretar al lui Omer Paşa. După o scurtă perioadă în care a călătorit în Franţa şi Marea Britanie, în 1858 a revenit definitiv în ţară. A depus o intensă activitate culturală: a contribuit la întemeierea Societăţii Literare (1827) şi a Societăţii Filarmonice (1833); a condus Societatea de literatură, declamaţiune şi muzică vocală; a pus bazele unui aşezământ tipografic şi editorial; a editat primul ziar apărut în Ţara Românească „Curierul românesc“, 1829. A contribuit în mod esențial la regenerarea spiritualităţii româneşti militând pentru reforma limbi și elaborând Gramatica românească, organizată în cinci părţi: Ortografie, Morfologie, Sintaxă, Deprindere asupra analisului gramaticesc; Deprindere asupra analisului loghicesc; Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului românilor; Paralelism între limba română şi italiană; Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti. A publicat studii filosofice şi religioase, a realizat traduceri, imitaţii şi prelucrări din Byron, Dante, Goethe, Lamartine.
A fost un spirit enciclopedic prin structură şi preocupări, impunându-se, ca îndrumător şi deschizător de drum în cultura română. A rămas un reper în literatura română, în lingvistică și în evoluția învățământului românesc.
La 31 august 1914 s-a născut Octavian Vuia, filosof, eseist, memorialist. Octavian Vuia (1914-1989) a fost director adjunct al departamentului românesc al postului de radio „Europa Liberă” în perioada 1976-1980 şi a fondat, împreună cu Mircea Eliade, Emil Cioran şi Horia Stamate Centrul român de studii de la Paris (1949).
La 31 august 1921 medicul român Nicolae Paulescu, a publicat un studiu referitor la descoperirea unui hormon antidiabetic, numit de el „pancreina”. Paulescu este cel care a demonstrat eficientă acestei substanțe în reducerea hiperglicemiei și care a folosit insulină în tratarea diabetului. Descoperirea să a salvat milioane de vieți. Enciclopediile îi prezintă însă, la acest capitol, pe doi „eroi canadieni” Frederick Banting și Charles Best care, în 1922, aveau să primească Premiul Nobel, în dauna lui Paulescu. Cei 30 de ani de muncă și stăruință în laborator ai profesorului au fost furați de cei doi tineri canadieni, care luaseră cunoștință de muncă romanului din publicațiile vremii. În baza articolelor acestuia, ei au reușit să izoleze insulină și să o folosească în tratarea unui pacient. Cu 8 luni înainte, Paulescu publicase într-o revista de specialitate belgiană rezultatele cercetărilor sale sub titlul „Recherches sur le rôle du pancréaș dans l’assimilation nutritive”. Doar că n-o numise insulină, ci pancreina. În 1916, pe când se află în stadiul final al cercetării, trupele germane ocupaseră Bucureștiul. A trebuit să-și amâne anunțarea rezultatelor definitive.
La 31 august 1935 s-a născut (în satul Păușa, județul Bihor), Dumitru Radu Popescu, prozator, dramaturg și academician român. A fost membru supleant în CC al PCR din 1968, deputat în Marea Adunare Națională din 1975. Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino. In 1981, este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
În primii ani de după 1989, Dumitru Radu Popescu a dispărut de pe scena vieţii publice şi, departe de agitaţia vieţii, a scris noi romane, printre acestea numărându-se „Dumnezeu în bucătărie”, „Truman Capote şi Nicolae Ţic”, „Săptămâna de miere”, „Întoarcerea fiului risipitor”.
Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt Pasărea Shakespeare, Acești îngeri triști și Piticul din grădina de vară.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com