La 16 mai 1812 a fost semnată Pacea de la București prin care se încheia războiul ruso-turc (1806-1812). Jumătatea de est a Moldovei ce avea să fie denumită Basarabia, intră în componența Rusiei. Prin acest tratat, Principatul Moldovei a fost redus la o zonă geografică care a inclus cea mai mare parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia, a Imperiului țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871). Dacă, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare. Imediat după anexare, boierii locali, conduși de prințul moldovean Scarlat Sturza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolit al Chișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut în 1818. Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse.
Dar treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română. Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar.
La 4/16 mai 1871, la Storojineț, Bucovina, s-a născut Gheorghe Grigorovici, medic, om politic social-democrat bucovinean. A studiat Medicina la Universitatea din Viena (1892–1901), în anii studenției alăturându-se mișcării social-democrate, în Partidul Social Democrat din Austria. S-a remarcat prin conferințe în cercurile muncitorești și a fost delegat de conducerea partidului pentru a organiza muncitorimea în Bucovina în partid și în sindicate. A renunțat la medicină pentru a se consacra activității politice. S-a căsătorit cu Tatiana Pisterman, teoreticiană a social-democrației, care a desfășurat o activitate intensă de asistență socială în rândul populației nevoiașe din Cernăuți. Militant pentru unitatea național-politică a românilor și pentru progres social, a fost redactor la Volkspresse, ziarul în limba germană al social-democraților bucovineni, a fondat în 1906 Lupta, prima gazetă social-democrată în limba română din Bucovina. A fost membru fondator, secretar, președinte al Partidului Social Democrat Român din Bucovina, secretar al Uniunii Generale a sindicatelor din Bucovina. A fost primul deputat român social-democrat în Parlamentul de la Viena, pentru două mandate, folosind tribuna Parlamentului pentru a critica administrația de stat austro-ungară și a dezvălui starea de mizerie a muncitorilor și țăranilor bucovineni; a fost cel dintâi care a folosit limba română în Parlamentul austriac. A fost deputat și în Parlamentul României Mari, ales în 1920 și 1931. A decedat la 18 iulie 1950, în închisoarea Văcărești.
16 mai 1886, la Râmnicu Sărat, s-a născut Florica Cristoforeanu, mezzosoprană, cântăreață de operă, operetă și lied. A studiat pianul de la vârsta de 5 ani, mai târziu a luat lecții de canto și s-a perfecționat la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano. A debutat în august 1907 în cadrul unui recital vocal la Râmnicu Sărat, iar la 23 septembrie 1907 a apărut pentru prima oară în fața publicului bucureștean la Ateneul Român. A fost solistă în Compania Lirică Română, condusă de Constantin Grigoriu, în trupele teatrelor Città di Milano, Dal Verne și Teatro alla Scala din Milano, Adriano din Roma, Regio din Torino, Constanzi din Roma, Colon din Buenos Aires. A întreprins turnee artistice în Danemarca, Norvegia, Spania, Chile, Argentina, Brazilia etc. Și-a încheiat cariera lirică, stabilindu-se timp de cinci ani în Italia și apoi în Brazilia. Al Doilea Război Mondial a împiedicat-o să revină în România, casa sa din București a fost distrusă în urma unui bombardament aerian. Deși a fost activă numai 18 ani în operă, a interpretat peste 40 de roluri în cele mai cunoscute opere ale repertoriului internațional. Împreună cu rolurile din operete, totalul performanțelor sale lirice ajunge la 80 de piese. S-a stins din viață la 1 martie 1960, la Rio de Janeiro.
În ziua de 16 mai a anului 1954 s-a stins din viaţă, la Jilava, monseniorul Vladimir Ghika, deţinut politic in timpul regimului comunist din România. A fost diplomat, scriitor, om de caritate şi preot catolic român, nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir Ghika a fost Ioan Grigore Ghika, ministru de externe al României. După venirea la putere a comuniștilor refuză să plece cu trenul regal, alegând să rămână în mijlocul credincioşilor. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzația de „înaltă trădare” și întemnițat la Jilava unde este amenințat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus. La 27 martie 2013 Papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan, ucis din ura față de credinţă, la 16 mai 1954”. După beatificare, Vladimir Ghika este sărbătorit la 16 mai, data martirajului său.
La 16 mai 1980 scriitorul român Marin Preda a murit subit la casa de creaţie de la Mogoşoaia. Marin Preda (1922-1980) a fost nuvelist, romancier, scriitor și director de editură român. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române. Marin Preda debutează în aprilie 1942 cu schița „Părlitu’”. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițe și povestirile. Experiență sa militară o descrie în romanele „Viața ca o pradă” și „Delirul”. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Din 1952 devine redactor la revista „Viața românească”. În 1970 traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski „Demonii”. Romanul său „Marele singuratic”, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971. În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman „Cel mai iubit dintre pământeni”. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Națională. Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosar au dispărut. Familia lui Marin Preda este convinsă că moartea fulgerătoare a scriitorului are o legătură cu publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” și a survenit în condiții oculte.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com