La 4 iulie 1456 s-a încheiat Asediul Belgradului. Asediul cetății Belgrad a fost încheiat prin bătălia prin care trupele Voievodului Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, a respins atacul otoman asupra Belgradului. Între 4–23 iulie 1456, sultanul Mahomed al II–lea a început să asedieze cetatea de la baza promontoriului, tunurile sale deschizând focul asupra zidurilor la data de 29 iunie. Asediul propriu-zis a început în ziua de 4 iulie, dar asaltul decisiv asupra Belgradului a început la 21 iulie, transformându-se într-o bătălie de mare importanță, în al cărei final Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei a condus un contraatac spontan care a învăluit tabăra turcească. Asediul Belgradului s-a încheiat cu strălucita victorie a lui Iancu de Hunedoara împotriva puternicei armate otomane conduse de Mahomed al II–lea, cuceritorul Constantinopolului, sultanul însuși fiind rănit și scăpând cu viață cu greutate. S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creștine”. Această victorie a oprit înaintarea turcilor spre centrul Europei, după ce cuceriseră Constantinopole, cu trei ani în urmă. În urma acestei victorii, Papa Calixt al III-lea l-a caracterizat pe Iancu de Hunedoara drept „atletul cel mai puternic – unic – al lui Christos”.
La 4 iulie 1864 a fost înfiinţată prin Decretul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi reclamându-se ca succesoare a structurilor de învăţământ superior inaugurate de Academia Domnească (1694), Universitatea din Bucureşti. Acest important lăcaş de cultura românească a fost întemeiat ca şcoală superioară, la patru ani după întemeierea Universităţii Iaşi, prima universitate a României moderne. În 1864 Universitatea din Bucureşti includea facultăţile de Drept, Ştiinţe, Filozofie (Litere). Primul rector al acesteia, ales la 15 septembrie 1864, a fost juristul Gheorghe Costa-Foru. Primul doctorat în cadrul Universităţii Bucureşti a fost acordat în 1873 de către Facultatea de Farmacie. Universitatea a cunoscut „epoca de aur” între cele două războaie mondiale. Atunci s-a dezvoltat datorită înaltei pregătiri a profesorilor şi numărului de studenţi (15 700), fiind una dintre cele mai mari universităţi, alături de Universitatea „Columbia” din New York, Universitatea din Paris, Universitatea din Londra şi Universitatea New York. În anul 1945 această perioadă remarcabilă a luat sfârşit, deoarece unii dintre cei mai buni profesori au fost destituiţi iar alţii au fost închişi pentru că s-au opus, într-un fel sau altul, regimului comunist. După 1990, s-au făcut progrese semnificative în domeniul predării iar numărul studenţilor creşte.
La 4 iulie 1864, Episcopul Eugenie Hacman, în prezenţa unui sobor de preoţi, a sfinţit noua Catedrala cu hramul Pogorârea Sfântului Duh din Cernăuți. Piatră de temelie a Catedralei a fost sfinţită la 3 iulie 1844, iar la 15 august 1844 împăratul Austriei a aprobat alocarea mijloacelor băneşti din Fondul Religionar greco-oriental pentru construcţia sfântului lăcaş. Înfrumuseţată cu trei mari cupole şi două turnuri clopotniţe în partea faţadei, Catedrala devine un exemplu ideal al clasicismului european târziu în arhitectură. Faţada bisericii e realizată cu gust deosebit: o uşa uriaşă, iar deasupra ei – icoana Pogorârea Sfântului Duh. Pe fațada lăcașului există inscripțiile: „A.D. 1844” și „Unu-i în trei ipostasuri Dumnezeu”, care au fost înnoite şi plasate la locul lor în 2021. La Catedrala Pogorârea Sfântului Duh găsim cel mai impunător număr de feţe bisericeşti din Bucovina – 15 preoţi. Aici, uneori, cele Şapte Taine sunt oficiate în limba română, în rest slujbele sunt în slavonă. Cea mai importantă piesă a Catedralei este catapeteasma. Deasupra Porţilor Împărăteşti se află o copie autorizată a Icoanei Maicii Domnului de la Pociaev. Altarul este împodobit cu o icoană mare care înfăţişează Cea de-a doua Venire a lui Iisus şi Icoana Învierii. Cele mai de preţ atribute sacre ale Catedralei sunt: racla cu o parte din moaştele Sfintei Mare Muceniţe Varvara; o Cruce de stejar, sfinţită în Biserica Învierii de la Ierusalim şi o icoană a Maicii Domnului. Se spune că aici s-au rugat pe timpuri: Sfântul Ioan-Iacov Românul-Hozevitul şi Sfântul Cucşa Noul Propovăduitor. Acest lăcaş a fost închis după 1944, sovieticii l-au transformat în depozit de fel de fel de obiecte, iar mai târziu în galerie de artă. A fost retrocedat nou enoriaşilor în anii 90 ai secolului trecut, după decăderea ateismului şi revenirii la credinţa strămoşească.
La 4 iulie 1926, în localitatea Unțești, județul Iași, România, astăzi în raionul Ungheni, Republica Moldova, s-a născut Vasile Vasilache, eseist, jurnalist, nuvelist, pedagog, romancier, scenarist de film și scriitor român basarabean, cavaler al Ordinului Republicii (1996). În toamna anului 1937 este admis la Liceul Național din Iași (astăzi Liceul „Mihail Sadoveanu”). În același an, din cauza taxei exagerate, tatăl îl transferă la „Liceul de Aplicație” zis și Seminarul Pedagogic Universitar de pe lângă Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași. Odată cu anexarea Basarabiei, întrerupe studiile, întorcându-se în satul natal. În 1940 se înscrie la școala medie din Ungheni, dar o părăsește în scurt timp, predarea fiind în limba rusă. În 1941-1944 își reia studiile la același „Liceu de aplicație” din Basarabia reocupată. Devine învățător în satul natal, iar peste puțină vreme este repartizat la școala medie din satul Cetireni. Concomitent urmează studiile la Institutul Pedagogic din Soroca, (secția fără frecvență, limba și literatură), apoi se transferă la Institutul Pedagogic din Chișinău, facultatea de litere (fără frecvență), pe care o absolvă în 1958. În același an, prin ordinul ministrului învățământului din RSS Moldovenească, este transferat la redacția săptămânalului „Cultura Moldovei”, în calitate de director, secția școli, unde a colaborat aproximativ cinci ani. Debutează în literatură, conferindu-i-se premiul I la un concursul republican de proză. Din acest moment profesează jurnalistica, îmbinând-o cu creația literară (proză scurtă): Aventurile celor doi verișori, Două mere țigance, Tăcerile casei aceleia. În anii 1962-1964 urmează cursuri de scenaristică la Moscova. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 1965. Activează ca redactor la revista „Nistru” (1965-1969) și ca membru al Colegiului redacțional la Studioul Moldova-Film. La Riga, în 1969, este premiat pentru scenariul documentar Eu și ceilalți. Între 1993-1995, a fost redactor-șef al revistei „Columna”.
A debutat în 1962 cu nuvela Priveghiul mărgineanului. Este autor al unor nuvele și romane (Povestea cu cucoșul roșu, Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vishnu), al unor cărți pentru copii (Mama mare, profesoară de istorie), precum și al unor eseuri. A tradus din Aleksandr Puskin, romanele lui Vasilii Șukșin și Valentin Rasputin, „Peripetiile bravului soldat Svejk” de Jaroslav Hasek și „Bai Ganiu” scris de bulgarul Aleko Konstantinov. „Vasile Vasilache e un creator excelent de atmosferă, dar și vrăjitorul care știe a atrage și cititorul în ea. Este un scriitor care ține la cuvânt, este exigent, nu-și permite luxul să adune cuvinte care nu spun nimic în proza sa. Iată cam acestea ar fi virtuțile lui Vasile Vasilache, care îl fac unul dintre scriitorii cei mai populari și cei mai cu substanță, cei mai cu greutate în scrisul nostru la ora actuală” – astfel i-a caracterizat scrisul academicianul Mihai Cimpoi. Vasile Vasilache a decedat la 8 iulie 2008.
În ziua de 4 iulie a anului 1935, la Cernăuţi a plecat la cele veşnice Mitropolitul Nectarie (născut Nicolae Cotlarciuc), cleric ortodox român, arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei (1924-1935). Nicolae Cotlarciuc s-a născut în data de 7 februarie 1875 în satul Stulpicani, judeţul Suceava, România. După ce a absolvit liceul la Suceava, a făcut facultatea la Cernăuţi (1895-1899), obținând doctoratul în Teologie și Filozofie. Au urmat specializări la universitățile din Bonn, Viena, Munchen şi Wurzburg. În anul 1901 a fost profesor suplinitor de liceu la Cernăuți. A ajuns în cler ca diacon al Catedralei din Cernăuți, funcționar, bibliotecar și director al Bibliotecii Universității. După moartea soției, în 1918, se călugărește la Mănăstirea Putna, primind numele Nectarie. În martie 1923 a fost ales episcop al unei episcopii basarabene nou înființate, Cetatea Albă – Ismail. În 1924 a fost ales arhiepiscop al Cernăuților și Mitropolit al Bucovinei. A fost, de asemenea, delegat la câteva Congrese ale Mișcării ecumenice Stockholm (1925), Lausanne (1927), la Conferința episcopilor anglicani din Palatul Lambeth (1930), la Congresul vechilor catolici de la Viena și Bonn (1931) ș.a.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com