La 11 august 106 e.n., o diplomă militară romană, descoperită la Porolissum, atesta că, la această dată, se constituise provincia romană imperială Dacia. Dacia romană (106-271) a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani. Porolissum a fost un oraș roman din Dacia. Stabilit ca tabără militară în anul 106, în timpul războaielor daco-romane ale lui Traian, orașul s-a dezvoltat repede prin intermediul comerțului cu băștinașii daci, și a devenit capitala provinciei romane Dacia Porolissensis în 124.
La 11 august 1456 s-a stins din viață Ioan de Hunedoara (Iancu de Hunedoara), voievod al Transilvaniei (1441-1456), regent al Ungariei (1446-1452), tatăl regelui ungar Matei (Mathia) Corvin. Istoricul Nicolae Iorga l-a caracterizat pe Iancu de Hunedoara românul care a avut „cel mai mare viitor între străini”. Familia sa își avea originea în Ţara Românească, bunicul său numindu-se Şerb, iar tatăl pe nume Voicu s-a remarcat în luptele cu turcii, fiind înnobilat de regele Ungariei. Mama sa a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Marginea). Conform obiceiului nobilimii maghiare, Voicu a luat numele de Hunyadi (de Hunedoara), când a primit în 1409 de la Sigismund de Luxemburg domeniul şi castelul Hunedoarei, drept răsplată pentru faptele sale de arme în luptele cu turcii.
Moştenind domeniul Hunedoarei de la tatăl său, Iancu se va remarca în luptele împotriva turcilor, a căror tactică de luptă o cunoştea foarte bine. În afară de aceasta, a studiat arta militară în Italia. Este primul comandant militar din această zonă, care foloseşte elemente de tactică specific militară, spre deosebire de ceilalţi domni şi voievozi, încearcă să elimine tactica pârjolirii, luptând pe teritoriul adversarilor pentru a elimina gravele pagube rezultate din războaiele purtate pe propriul teritoriu. Militar cu studii şi bun diplomat, Iancu de Hunedoara aparţine prin educaţie şi cultură mediului catolic central-european. Mai bine ca mulţi contemporani, sesizează posibilitatea îndepărtării turcilor din Europa, mai ales după ce Murad (Mehmed) al II-lea fusese respins în faţa Belgradului şi a Constantinopolului, dar este conştient că acest lucru nu-l putea realiza numai prin forţele proprii, ci cu ajutorul Papei, Occidentului şi prin realizarea unui front comun al celor trei ţări româneşti. Tot timpul el va încerca să formeze, la nord de Dunăre, un bastion antiotoman, intervenind la sud şi est de Carpaţi pentru a pune domni care să-i fie aliaţi.
Apărător al creştinătăţii contra otomanilor, Ioan de Hunedoara, a fost învins la Varna (1444) şi Kossovopolje (1448). Etapa luptelor defensive (1448-1456) este caracterizată la început de intervenţiile lui Iancu de Hunedoara în Ţara Românească şi Moldova, pe care încearcă să le menţină în frontul antiotoman. În Moldova îl pune mai întâi domn pe Petru al II-lea, de la care va lua Chilia, apoi pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare. În 1453, odată cu preluarea conducerii regatului maghiar de către regele Ladislau, Iancu de Hunedoara se retrage din funcţia de guvernator, dar este numit căpitan suprem de către rege. Din nefericire, tot în acest an, lumea creştină se cutremură când Constantinopolul este cucerit de tânărul sultan Mehmed al II-lea, care reia politica cuceririlor spre Europa. La Belgrad, în 1456, Mehmed al II-lea Cuceritorul este învins de Iancu de Hunedoara.
Sultanul a concentrat mari forţe la asediul Belgradului, care este cheia spre centrul Europei. Apărarea era asigurată de Iancu de Hunedoara doar cu aproximativ 30.000 de ostaşi, proveniţi din Transilvania, Ungaria, Cehia, Polonia etc. În urma unui contraatac puternic, sultanul este obligat să se retragă după ce îşi pierde tunurile, înfrângerea turcilor fiind evidentă. Din păcate, cel atât de apreciat de Papa Calixt al III-lea, Iancu de Hunedoara, imediat după această victorie strălucită, la 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, este răpus de boală – de ciumă. Iancu de Hunedoara a fost înmormântat în Catedrala de la Alba Iulia, iar pe sarcofagul său scrie: „S-a stins lumina lumii”.
La 11 august 1484 s-au încheiat lucrările la Cetatea Nouă, construită de Ștefan cel Mare la Roman. Orașul Roman a fost menționat prima dată în 1392 de voievodul Roman I Mușatinul, care i-a dat și numele. Inițial a existat aici o cetate din lemn, de mici proporții, căreia ungurii, în vremea luptelor din 1467, i-au dat foc. Din 1483, Ștefan cel Mare a ridicat, în stânga Siretului, o cetate de piatră, care a jucat un rol important mai ales în vremea voievodului Ștefan, decăzând însă sub urmașii acestuia. Se mai păstrează doar câteva ruine, pe albia râului. Dimitrie Cantemir credea că ar fi fost dărmată chiar de Petru Rareș.
La 11 august 1929, la Cernăuți s-a născut Modest Morariu, poet, eseist, prozator și traducător. S-a născut într-o familie de intelectuali bucovineni. A fost elev al Liceului Militar „Ștefan cel Mare” din orașul natal dar, pentru că părinții lui s-au refugiat în România, a urmat cursurile mai multor licee din țară, în localitățile unde părinții săi s-au mutat în timpul refugiului. În tot acest timp a fost nevoit să-și câștige singur existența și a lucrat în exploatări forestiere, ca funcționar, dar și ca reporter la ziarul județean Steagul Roșu din Petroșani. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București în 1954. A debutat în revista Steaua (1958). A colaborat cu poezie, proză, eseistică literară și de artă la publicații din țară, dar și din străinătate. Din 1959, după un stagiu la La Roumanie Nouvelle, după ce a fost corector la Gazeta literară, a devenit redactor la editura Meridiane, unde a îngrijit mai multe albume de artă. A publicat trei volume de versuri: Povestire cu fantome, Spectacolul de pantomimă, Ovăzul sălbatic; un roman: Întoarcerea lui Ulise și două de eseuri: Între relativ și absolut, Itinerarii. A tradus, printre alții, din Jules Renard, Stendhal, Julien Green, André Malraux și Albert Camus. A decedat la 15 aprilie 1988, la București.
La 11 august 1942, la Corbița, Vrancea, s-a născut Ovidiu Bălan, dirijor. În 1968 a absolvit cu Summa cum laude Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, la clasa profesorului Iosif Conta, urmând ulterior Cursurile Internaționale din Școala din Hilversum, Olanda, Școala de vară a Academiei de Muzică din Nisa, Franța. În 1973 a fost invitat în SUA, unde a studiat cu mari dirijori, alături de orchestre celebre, de la Eugene Ormandy și Orchestra Simfonică din Philadelphia, la Sir Georg Solti și Orchestra Simfonică din Chicago, Zubin Mehta și Orchestra Simfonică din Los Angeles, Aldo Ceccato și Orchestra Simfonică din Detroit, Lorin Mazel și Orchestra Simfonică din Cleveland, Pierre Boulez și Orchestra Simfonică din New York sau Seiji Ozawa și Orchestra Simfonică din Boston. A fost director artistic și manager, apoi dirijor permanent al orchestrei Filarmonicii „Mihail Jora”, dirijor al Filarmonicii Naționale din Chișinău, prim-dirijor al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, director muzical al Orchestrei Simfonice „Domenico Cimarosa” din Aversa, Italia. A fost distins cu Premiul Asociației de Teatru și Muzică din București (1975), Premiul Asociației Criticilor de Artă din București pentru interpretarea Simfoniei a IX-a de Beethoven (1979), Ordinul Meritul Cultural pentru activitatea artistică (1982), Premiul Maestru al Artelor în Chișinău (1994), Premiul presei pentru cea mai bogată activitate artistică în Italia (2000).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com