La 12 august 1399, la 40 de ani de la descălicatul Moldovei și la 69 de ani de la crearea statului medieval al Țării Românești, a avut loc Bătălia de la râul Vorskla. Bătălia s-a dat între coaliția formată din lituanieni, polonezi, teutoni, moldoveni, valahi și tătari răsculați, conduși de Witold, și oastea Hoardei de Aur în frunte cu hanul Timur Kutlug.
Aceasta a fost una din cele mai sângeroase bătălii ale secolului al XIV-lea din Europa de Est, ea încheindu-se cu înfrângerea decisivă a coaliției creștine. După lupta dintre un oștean tătar și cavalerul lituanian Syrykomla, încheiată cu victoria celui din urmă, armata lituaniană a început să treacă râul Vorskla. Tătarii au întâmpinat-o cu un atac frontal, iar o parte a cavaleriei lor a lovit flancurile, închizând rândurile și despărțind armata lituaniană de cea poloneză. În ciuda numărului mare de trupe și a echipamentului lituanian superior (inclusiv artilerie, a cărei utilizare a fost însă ineficientă împotriva călăreților, muschetelor și arbaletelor), armata lui Witold nu a putut rezista și a fost învinsă. Cu o armată bine echipată, dar mai puţin numeroasă, cneazul lituanian a suferit o grea înfrângere, pierde accesul la Marea Neagră şi se confruntă cu mai multe răscoale interne, fiind obligat să renunţe la ideea obţinerii independenţei şi să accepte tratatul de constituire a Uniunii polono-lituaniene în anul 1401.
Hoarda a urmărit resturile trupelor lui Witold până la Kiev. Cei mai mulți dintre comandanți (circa 50) au fost uciși, Witold însuși a fost rănit și a scăpat cu greu. Tătarii au devastat teritoriile lituaniene, iar Kievul, cu o recompensă uriașă (3.000 de grivne lituaniene), a reușit să se achite de atacul tătarilor, care amenințau să distrugă orașul.
Se crede că moldovenii participanţi la bătălie au fost omorâți pe câmpul de luptă, la fel și domnul Moldovei, Ștefan I (1394-1399). Nu există însă nici o informaţie referitoare la participarea sa directă la luptă ci, din contra, un document din timpul lui Iuga Ologul (1399-1400) menţionează: „şi credinţa lui Ştefan voievod”, dovadă care atestă că domnul încă mai trăia.
La 12 august 1698 a apărut, la Iaşi, prima scriere filosofică românească, „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”, de Dimitrie Cantemir. „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea”, scrisă în română și tipărită la Iași în 1698 este una din lucrările fundamentale ale lui Dimitrie Cantemir. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică.
La 12 august 1816 s-a născut Ion Ghica, om politic, prozator și economist român. Ion Ghica (1816-1897) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei, ales la 18 septembrie 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. Ion Ghica a deţinut postul de președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea „Scrisori către Vasile Alecsandri” este capodopera sa de scriitor.
La 12 august 1933 a încetat din viaţă lingvistul şi filologul Alexandru Philippide, membru al Academiei Române, întemeietorul şcolii de lingvistică de la Iaşi. Lingvistul şi filologul Alexandru Philippide s-a născut la 1 mai 1859, la Bârlad, judeţul Vaslui. Şi-a făcut studiile liceale la Bârlad, apoi studiile universitare – Facultatea de Litere – la Iaşi. Şi-a continuat pregătirea în Germania, la Halle, unde a audiat cursuri de fonetică, filologie clasică şi filologie romanică, în această perioadă fiind şi recenzent pentru filologie română la revista «Litteraturblatt für Germanische und Romanische Philologie”. A fost profesor la Catedra de Filologie Română a Universităţii din Iaşi, colaborator la mai multe publicaţii ale vremii („Arhiva”, „Convorbiri literare”, „Viaţa românească” etc.), precum şi creatorul şcolii filologice din Iaşi. Între lucrările fundamentale alcătuite de Alexandru Philippide se numără „Istoria limbii române” şi »Gramatica limbii române”.
Alexandru Philippide a adus contribuţii valoroase în domeniul istoriei limbii române, căruia i-a consacrat cele mai multe lucrări: „Introducere în istoria limbii şi literaturii române” (1888), „Principii de istoria limbii” (1894), „Gramatică elementară a limbii române” (1897).
În perioada 1897-1905, Academia Română i-a încredinţat sarcina de a conduce lucrările de elaborare a „Dicţionarului limbii române”, pentru care a adunat un bogat material documentar, din care a alcătuit, într-o primă formă, literele A-D. Între 1925-1928 a publicat lucrarea „Originea românilor: I. Ce spun izvoarele istorice; II. Ce spun limbile română şi albaneză”, în care urmăreşte istoria poporului român şi a limbii române din punctul de vedere al locului, epocii şi modului de formare. A fost ales membru corespondent, la 31 martie 1898, apoi membru titular, la 1 aprilie 1900, al Academiei Române. A murit la 12 august 1933, în Iaşi. De la 3 martie 1990, în sistemul de cercetare al Academiei Române funcționează Institutul de Filologie Română „A. Philippide”.
La 12 august 2002 a decedat Victor Teleucă, poet şi eseist din Republica Moldova. El s-a născut la 19 ianuarie 1932, în Cepeleuţi, judeţul Hotin, azi Ucraina. A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (1958). Debutează în presă în 1949. Redactor literar la „Ţăranul sovietic” şi la televiziunea moldovenească, redactor-şef la săptămînalul „Cultura” (din 1977 − „Literatura şi arta”); secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor (1976-1984), redactor literar la revista, „Basarabia” (1984-1993). Debutează editorial cu poemul „Răscruce” (1958), urmat de volumele: „Nelinişti” (1963), „Din patru vânturi” (1964), „Insula cerbilor” (1966 − Premiul comsomolului „Boris Glavan”), „Îmblânzirea focului (1971). Versurile sale, de la o carte la alta, se transformă într-o cronică a condiţiei umane, culminând cu naşterea unui „eu” dramatic. Volumele „Momentul inimii” (1975), „Încercarea de a nu muri” (1980), „Ciclul italian sau criza de timp” (1987), „Goniţi pasărea de cenuşă” (1992) accentuează neliniştea unui timp durut care frământă „Eul”. Victor Teleucă a susţinut rubricile despre fiinţă şi existenţă „Amplitudinea mea de nisip” în revistele pentru tineret. Este cunoscut şi în calitate de traducător. A realizat traduceri în română din poezia letonă, lituaniană, rusă ş. a. A obţinut Premiul de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM) pentru volumul „Momentul inimii” 1980, Maestru Emerit al Artei din RSSM (1983), „Ordinul Republicii” (1999), Medalia „Mihai Eminescu”; Premiul Uniunii Scriitorilor (2000).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com