La 6 septembrie 1817, la Iaşi s-a născut Mihail Kogălniceanu, om politic de orientare liberală, avocat, istoric şi publicist român, care a activat şi în funcţia de prim-ministru al României şi în cele de ministru de externe şi ministru de interne. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale, situându-se pe curentul moderat al liberalismului. Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prinţului Mihail Sturdza, concomitent ocupând şi funcția de director al Teatrului Naţional din Iaşi. A publicat mai multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica. În acea perioadă Mihail Kogălniceanu editează revista „Dacia literară” şi este profesor la Academia Mihăileană din Iaşi. Mihail Kogălniceanu este considerat unul dintre ideologii Revoluţiei din 1848 din Moldova, fiind autorul periţiei „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, pe care a scris-o la Cernăuţi, fiind în pribegie. În „Dorinţele partidei naţionale din Moldova», Mihail Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atât de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese”. Pe lângă toate aceste radicale instituţii, „singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională”, mai propune una, ca cunună tuturor, „ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amânduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mână au vroit să o săvârşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului”.
După Războiul Crimeii prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat pe Mihail Kogălniceanu cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Vasile Alecsandri, el a editat revista unionistă „Steaua Dunării”, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moţiune de cenzură, care a declanșat o criză politică, culminând cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Mihail Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. Mai târziu el a pus bazele Partidului Naţional Liberal, dar înainte de asta, a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței României.
În ultimii ani de viață Mihail Kogălniceanu a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franţa. Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891. A fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.
La 6 septembrie 1819, la București s-a născut Nicolae Filimon, scriitor, autor de nuvele romantice și realist-satirice. S-a născut într-o familie numeroasă formată din cinci copii, tatăl său fiind preot. Fiind un copil educat în spiritul credinței, la numai 10 ani a devenit cântăreț în corul bisericii din parohia tatălui său. Între 1831–1835, a fost corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la Teatrul lui Papanicola – aceștia sunt anii în care și-a desăvârșit cunoștințele în domeniul teatrului și al muzicii. Din 1852 a devenit epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea până la moarte. La 38 de ani, a debutat cu cronici muzicale și teatrale pe care le-a publicat în ziarul Naționalul, fiind considerat unul dintre primii critici muzicali români. Peste un an a făcut o călătorie în vestul Europei, excursie care l-a inspirat să scrie lucrarea Escursiuni în Germania meridională. După întoarcerea în țară, a publicat în revista Țăranul român basme precum Roman Năzdrăvan, Omul de piatră, Omul de flori cu barba de mătase sau povestea lui Făt-Frumos. A rămas în istoria literaturii române ca întemeietor al romanului românesc, cea mai importantă operă a sa fiind romanul Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci manâncă, publicat în foileton în Revista Română a lui A.I. Odobescu (1862–1863) și apărut în volum în 1863. Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului XIX. A fost inițiat în francmasonerie pe când se afla la studii în Franța. S-a stins din viață de tânăr, la 19 martie 1865, la numai 46 de ani, fiind răpus de tuberculoză. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
La 6 septembrie 1946 George Enescu, împreună cu soția, au părăsit definitiv România. Fiind instaurată dictatura comunistă, George Enescu s-a exilat definitiv la Paris. Plecarea din România pare desprinsă dintr-un scenariu de film. Din teama de a nu fi împiedicați de comuniști, plecarea lor a luat forma unui adevărat complot, pus la cale, încă din 1945, de Yehudi Menuhin. Pentru a înșela vigilența regimului, genialul elev al lui Enescu a aranjat un turneu care urma să ajungă și în SUA. Pentru a obține dreptul de a susține aceste spectacole, Enescu a trebuit să concerteze și în URSS, la Moscova. Între timp, soția lui, prințesa Maruca Cantacuzino, a vândut, cât de discret a putut, o parte dintre mobile, bijuterii, tablouri, pentru a strânge banii cu care să poată supraviețui în străinătate. George Enescu a plecat cu o viză pentru Statele Unite, acordată pe un pașaport diplomatic, chiar de Petru Groza. În 6 septembrie 1946, cei doi și-au făcut bagajele ca pentru un turneu – nici prea multe, nici prea puține, și s-au îmbarcat pe un vapor, la Constanța, pentru că muzicianul evita să zboare. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22–23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici măcar ca membru.
La 6 septembrie 1950, la București s-a născut Eugen Sârbu, violonist și dirijor de origine română stabilit la Londra, considerat unul dintre marii violoniști ai lumii. A debutat la București, în copilărie, cu Orchestra Națională Radio. A cântat pe șase continente, apărând ca solist al marilor orchestre din Londra, Viena, Hamburg, Helsinki, Amsterdam, Bruxelles, Milano, Geneva, Munchen, New York, Los Angeles, Dallas, Miami, Tokyo, Hong Kong, Seoul, New Zealand, Sydney, Melbourne, Johannesburg, Capetown, Santiago de Chile etc., pe cele mai prestigioase scene ale lumii și la importante festivaluri internaționale. În timpul evenimentelor din 1989 din România, a inițiat o campanie mondială pentru țara sa natală, organizând și participând la nenumărate concerte de binefacere pentru renașterea și dezvoltarea vieții cultural-artistice în România. Primul astfel de eveniment a avut loc la Paris, pe 26 decembrie 1989, când, cu un curaj formidabil, a reunit pe scena Operei, mari artiști prieteni, sensibili la soarta României, cântând și emoționând profund publicul, alături de Ileana Cotrubaș, Gheorghe Zamfir, Carmina Sârbu, Gerard Depardieu, Sophie Marceau, Cvartetul „George Enescu”. De fapt, Eugen Sârbu și George Enescu sunt singurii violoniști români care au onoarea de a fi prezentați în volumul The Great Violinists (Marii Violoniști), editat la Londra de renumitul critic britanic Margaret Campbell în 2004. A cântat la o vioară Stradivarius, fabricată la Cremona în 1729. S-a stins din viață la 21 iulie 2024, la Londra.
La 6 septembrie 2007 a încetat din viaţă celebrul tenor italian Luciano Pavarotti. Tenorul s-a născut la Modena, în nordul Italiei, la 12 octombrie 1935. Luciano Pavarotti a fost unul dintre cei mai mari tenori ai secolului XX, o adevărată Legendă a muzicii de operă şi singurul cântăreț de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de înregistrări.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com