Către aniversarea a 150-a a Catedrei de Filologie Română și Clasică a Universității cernăuțene
Arcadie Suceveanu
La şedinţele Cercului de limbă şi literatură română, în „Luna noiembrie”, în „Anotimpul secret”, aprinzând „în noapte crizanteme”, îşi citea frumoasele sale versuri Arcadie Suceveanu. Colegii săi, pe care „O nostalgie cosmică i-a nins/ Cu colb de aur peste ochi şi tâmplă”, ascultau vrăjiţi, în serile cu „Elegie de toamnă”, „cum pe prunduri de argint/ Se-ngână clar o curgere de vreme”.
Glasul tânărului, arând „lumina cu statui de zei”, când „dă în spic de dragoste chitara”, îmbrăcând „viziunea ierbii”, arzând „ca roua”, răsuna, „Peste câmpii de mituri necesare”, ca un „Înalt acord al muzicii din sfere”, făcând „să crească-n câmp secara”, încărcând „Clepsidra zilei” cea trecut „cu crini”.
Vorbind, el îşi trăgea „pe simţuri starea unui tei”, privind în Sala studenţească „prin prisma lui de floare”. Ascultându-i vocea plină de dor de Ţară, plângeau „magii-n patul lor de nori/ Şi steaua-n tronul ei de lăcrimare”. Dânsul ştia „Că nu din ordin cântă pe ram privighetoarea” şi „nu din viciu seva în arbori se răscoală”, fiindcă „mai arde-n lucruri un rug de-ntemeiere” şi demnitatea Neamului „are coloană vertebrală”.
În versurile sale, ca într-o „sfântă rânduială”, „Discursul soarelui e roditor” şi „Grâul pe şes nu creşte din greşeală”, iar „Teiul din deal nu minte niciodată”, fiindcă „Este-o chemare-n toate câte sânt” şi „Poetul nu se naşte din eroare”. Fiind „pruncul inventat de Crin”, poetul are menirea „Să urce creanga sfântă de măslin/ Pe vârful alb al Muntelui de Sare!”.
Poeziile citite în acel istoric an, când studenţii români treceau „prin ţara luminii/ Cu pleoape aprinse de rouă în zori”, aprindeau în sufletele lor „cuvântul cel mare”, care le potrivea gândurile „după o stea”. Ei, devenind bolnavi „de floarea de tei”, în acele neuitate clipe de toamnă, când „veşnicia a-nflorit” şi „zeii-au coborât din mit”, auzeau „părinţii cu grâu cum respiră”, fiindcă „Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt român!”. Aceasta era Patria lor istorică, de glorii şi de dor.
…La jumătatea lui decembrie 2022, „era într-o vineri”, cu un miraculos amurg de seară, când „Demiurgul lămpile-a aprins/ Să vadă pe Pământ ce se întâmplă”, în oraşul lui Alexandru cel Bun se prevedea lansarea cărţii despre activitatea Consulatului General al României la Cernăuţi timp de 130 de ani. În această zi cuprinsă de „o nostalgie cosmică”, înveşmântată în haina gândurilor grele ale unei ploi posomorâte de început de iarnă, în vechea capitală a Bucovinei istorice, după o despărţire îndelungată, a revenit, ca un Făt-Frumos din lacrima trecutului, poetul Arcadie Suceveanu, însoţit de bunul său prieten, scriitorul Ştefan Hostiuc. În drum spre centrul oraşului, strada măsurată de paşii Poetului, „e pavată cu zaruri/ Jumătate apă, jumătate vânt” şi „steagul melancoliei foşneşte pe ziduri”. Aproape de Primărie, a apărut „umbra lui Grigore Ghica Voievod”, care „Într-o mână, ţinea două jumătăţi de sferă/ în cealaltă ducea o trâmbiţă”, iar „La doi-trei metri în urmă îi venea capul”. Din acest colţ de Ţară sfinţit cu sângele martirilor neamului, unde dăinuie până astăzi „lacrimile noastre neplânse, adunate timp de aproape trei sute de ani”, şi-a lut zborul spre culmele astrale ale poeziei mândrul fiu al Bucovinei, ducând cu el pe drumurile vieţii dorul de glia strămoşească, unde răsar „holde de ţărani”, şi sentimentul veşnic aprins în piept al dragostei pentru Patria străbună. În incinta fostului Palat Naţional al Românilor au avut loc emoţionatele îmbrăţişări cu foştii colegi de facultate, cu reprezentanţii societăţilor româneşti din ţinut, cu distinşii diplomaţi ai Consulatului General, fiindcă „brusc înţelegi că nici n-ai plecat” de aici.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com