La 16 septembrie 1836 domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării, leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. În secolul al XVII-lea, în statele românești se foloseau ca monedă taleri olandezi („Lowenthaler”) care aveau gravat pe revers un leu rampant (ridicat în două labe). Chiar și după ieșirea din uz a talerilor (pe la 1750) numele de leu a fost păstrat ca termen generic pentru bani.
La 16 septembrie 1902, la Bucureşti s-a stins din viaţă Iosif Ivanovici, compozitor şi capelmaestru militar, autorul celebrului vals „Valurile Dunării”. Iosif Ivanovici, cunoscut și ca Ion sau Ivan Ivanovici (1845-1902), a fost un clarinetist, dirijor și compozitor român de muzică militară și muzică ușoară. Creația lui cuprinde peste 350 de piese muzicale, în mare parte muzică de dans (vals, cadril, polcă) și marșuri. A devenit cunoscut în lumea întreagă prin valsul „Valurile Dunării”, piesă care s-a bucurat de un succes atât de mare, încât a fost uneori atribuită altor compozitori, între care și Johann Strauss-fiul.
Nu se cunosc exact împrejurările în care Iosif Ivanovici a cunoscut-o pe micuța Sara Fried, o fetiţă încântătoare, care provenea dintr-o familie evreiască din Lugoj, dar „această micuţă muză l-a inspirat pe compozitor să scrie celebrul vals „Valurile Dunării”, care a făcut ocolul pământului, aducându-i celebritatea”, scria regretatul dirijor, compozitor şi muzicolog lugojean Tobias Schwager într-un articol publicat la 20 septembrie 1985 în „Revista mea” din Israel. După câţiva ani, în 1880, Ivanovici a revenit la Lugoj, dornic să o revadă pe micuţa sa muză, care devenise între timp o fetişcană de 14 ani. El i-a înmânat atunci tinerei domnişoare manuscrisul valsului „Valurile Dunării”. Acest manuscris excepţional, pagină de istorie muzicală, este păstrat cu grijă la sediul Comunităţii Evreieşti din Lugoj.
Valsul „Valurile Dunării” a fost imprimat prima oară în 1880 de către editorul Constantin Gebauer, cu o dedicație pentru soția sa, Emma Gebauer. În 1886, compozitorul francez Emile Waldteufel a realizat o reorchestrare a piesei, variantă care va fi prezentată trei ani mai târziu la Expoziția Mondială de la Paris. Din 116 compoziții candidate scrise de compozitori reputați, „Valurile Dunării” a fost aleasă pentru a fi imnul oficial al Expoziției Universale de la Paris din 1889. Atunci a avut loc şi inaugurarea celebrului Turn Eiffel.
Multe piese compuse de Iosif Ivanovici, precum „Porumbeii albi” şi „Hora micilor dorobanți”, fac parte din repertoriul fanfarelor militare și în prezent.
La 16 septembrie 1950 a avut loc ultimul concert al lui Dinu Lipatti, celebru pianist, compozitor și pedagog român. Marele pianist Dinu Lipatti (1917-1950), deși slăbit fizic, a susținut ultimul său recital la Festivalul internațional de muzică de la Besançon. În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. L-au părăsit puterile… după o lungă pauză, în care publicul nu s-a clintit din sală, a reapărut pe scenă, s-a așezat la pian și a interpretat Jesus bleibt meine Freude (Iisus rămâne bucuria mea) din cantata Herz und Mund und Tat und Leben (Inima și gura și fapta și viața) de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă. Două luni și jumătate mai târziu, la vârsta de 33 de ani, a murit de limfom Hodgkin.
La 16 septembrie 2008 a încetat din viață Dan Horia Mazilu, profesor universitar, specialist în slavonă și limbi slave, critic literar, estetician și istoric literar. Reputat cercetător în domeniul literaturii române vechi și al istoriei mentalităților, specialist în slavistică și paleografie, profesorul Dan-Horia Mazilu (1943-2008) este creator de școală la Facultatea de Litere și autor al unor volume de referință precum: Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea (1976), Literatura română în epoca Renașterii (1984), Proza oratorică în literatura română veche (2 vol., 1986-1987), Recitind literatura română veche (3 vol., 1994-2001), Noi despre ceilalți, Fals tratat de imagologie (1999), O istorie a blestemului (2001), Voievodul dincolo de sala tronului (2003), Văduvele sau despre istorie la feminin (2008). A fost distins cu Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (1994) și cu Premiul Asociației Scriitorilor din București (2001), între alte numeroase mărturii de recunoaștere științifică. Ca decan al Facultății de Litere și ca membru în structurile organizatorice de coordonare a învățământului superior a contribuit esențial la relansarea și organizarea studiilor literare în universitatea românească și la formarea generațiilor de profesori și cercetători. A fost cunoscut și apreciat de specialiști în materie din Ucraina, inclus în Enciclopedia șevcenkiană.
În ziua de 16 septembrie a anului 2000 a încetat din viaţă poetul Ioan Alexandru (Ion Şandor). Ioan Alexandru (1941-2000) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. După 1989 s-a implicat în politică. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992-1996. În legislatura 1990-1992 a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Este autorul volumelor „Viaţa deocamdată”, „Infernul discutabil”, „Vămile pustiei”, „Imne”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com