La 5 octombrie 1857 s-a născut Maica Smara – pseudonim pentru Smaranda Gheorghiu, scriitoare, publicistă, militantă activă în mișcarea feministă a epocii, membră a mai multor societăți culturale, considerată educatoare a poporului. A fost nepoată a lui Grigore Alexandrescu; avea pseudonimul Maica Smara, primit de la prietena sa, Veronica Micle. Din dragoste pentru copii, a clădit școli, a construit și dotat biblioteci, ba chiar a ridicat cămine culturale. A pledat pentru cursuri în aer liber, a introdus uniformele școlare și asistența școlară, inspirată de ce văzuse în străinătate. Ca scriitoare, a colaborat la cele mai importante ziare și reviste ale vremii, între care Convorbiri literare, Fântâna Blanduziei, Literatorul, Tribuna, Universul, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a condus un cenaclu frecventat și de Mihai Eminescu. Ca om de cultură, a fost membră a unor organizații culturale, atât din România, cât și din străinătate – Dante Alighieri, Storia et Arte di Roma, Alianța Universală a Femeilor, fiind prima româncă reprezentantă a României la congrese internaționale: Congresul orientaliștilor (1889), Congresul Uniunii Femeilor pentru Pace (1900), Congresul latin (1902), Congresul educației în familie (1913). Conform chiar mărturiei sale, pasiunea ei de scriitoare a fost călătoria. A străbătut atât România, cât și multe țări din Europa, între care Italia, Belgia, Franța, Suedia, Danemarca, Cehoslovacia, Grecia, Germania, Ungaria, precum și din Asia. A fost prima femeie care a călătorit spre Polul Nord (1904). A urmat un itinerar plecând din Sinaia pe ruta Budapesta, Viena, Praga, Dresda, Berlin, Rostock, Copenhaga, Upsala, Capul Nord în Insula Mageroy, din Marea Barenț. A scris cărți și a ținut conferințe pentru a relata impresii din aceste călătorii: Schițe si amintiri din Italia, De la București la Capul Nord, Schițe și amintiri din Cehoslovacia, O româncă spre Polul Nord. A scris beletristică: Din pana suferinței, Veronica Micle, Corbul cu pene de aur, Țara mea, Simfonii din trecut, Rănile noastre sociale, Inteligența Femeii. Spunea despre școală că este „o neîntreruptă ucenicie, care îți răpește timp, energie, jertfă, oferindu-ți în schimb sentimentul datoriei împlinite”. A scris versuri pentru copii, unele au intrat chiar în tradiția orală, precum „Vine vine primăvara / Se așterne-n toată țara / Floricele pe câmpii / Hai să le-adunăm copii”. A decedat în 26 ianuarie 1944, la București.
La 5 octombrie 1872, în Trușeni, Lăpușna, Moldova, s-a născut Gheorghe V. Madan, folclorist, etnograf, publicist, prozator, editor de ziare, actor și traducător. S-a înscris la Seminarul Teologic din Chișinău, dar având convingeri politice antiimperiale, a participat la mișcarea națională a tineretului, fiind exmatriculat. La 19 ani (1891) a emigrat în Regat, s-a stabilit la București, găzduit de comunitatea basarabeană Societatea Milcov, condusă de B.P. Hasdeu. În 1900 a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București. A debutat ca folclorist cu un volum de poezii populare din Basarabia, Suspine, urmat în 1904 de antologia Cântece și versuri alese din cei mai buni scriitori români, tipărită în alfabet chirilic, pentru a fi lecturată și în Basarabia, unde a ajuns ilegal. A mai publicat cărțile de evocări, schițe și povestiri Răsunete din Basarabia și De la noi din Basarabia. A fost actor în trupa Teatrului Național din București (1901–1904), interpretând roluri dramatice în piese naționale și universale. S-a întors în Basarabia în 1906 și a participat activ la mișcarea națională. A colaborat cu articole la Viața, Literatura și arta română, Epoca, Voința națională, Adevărul, Conservatorul. A format și condus prima trupă românească în spațiul dintre Nistru și Prut, jucând spectacole în baza comediilor scrise de V. Alecsandri, C. Negruzzi etc. A fondat împreună cu Șt.O. Iosif și Alexandru Artemireanu revista literară Floare albastră (1898-1899), unde susținea rubrica Din caietul meu, a înființat cotidianul Moldovanul (1907–1908), care a jucat un rol important în viața culturală a ținutului, apărând dreptul la limbă, istorie, datini strămoșești. Pentru modul său de a scrie, Madan a fost asemuit de unii critici cu Ion Agârbiceanu sau Ion Creangă, de unde și cognomenele Fiul duios al Basarabiei, Creangă al Basarabiei. S-a stins din viață la 2 noiembrie 1944.
La 5 octombrie 1902 s-a născut în localitatea Salcia, județul Teleorman, Zaharia Stancu, prozator, poet şi ziarist român. Și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții. A fost și continuă să fie controversat din cauza atitudinii politice reflectate în mare parte din literatura sa. Dintre romanele sale: „Desculț”, „Ce mult te-am iubit”, „Șatra”, „Jocul cu moartea”, „Pădurea nebună”, „Poeme cu lună”. A fost laureat al Premiului „Herder”. Cartea sa „Desculţ” este tradus în 24 de limbi, fiind până în 1988 cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, printre altele existând o traducere şi în limba japoneză. Romanul „Descult” a fost tradus şi în limba ucraineană de Mykola Lukaş. A decedat în ziua de 5 decembrie 1974, la București.
La 5 octombrie 1926, la Chișinău, s-a născut Vera Malev, scriitoare din R. Moldova, Maestru Emerit al Artei, laureată a Premiului de Stat al RSSM. A învățat la școala primară în anii 1932-1936, apoi a urmat studiile la Gimnaziul „Regina Maria” din capitală (1936-1944). În 1961 a absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. A debutat în 1947 cu povestea pentru copii „Niculăieș”, care i-a adus Premiul întâi al Uniunii Scriitorilor din RSSM, iar debutul editorial a avut loc în 1956, cu povestirea „Meleag nesupus”. A fost membră a Uniunii Scriitorilor din RSSM începând cu anul 1949. A scris romane, cărți pentru copii și volume publicistice: „Meleag nesupus” (1956), „Prietenii mei” (1956), „Cântecul își face cale” (1961), ”Revedere ” (1964), ”Flori de dumitriță” (1967), ”Cumpăna” (1970), ”Tăcere și strigăt” (1972), „Zile de arșiță” (1966, 1972), „Pașii vremii” (1975), „Vârsta de argint” (1979), „Scrieri alese”, două volume (1984), „Recviem pentru Maria” (1986, 2004), „Noi, cei vii…” (2006). A fost distinsă cu Premiul de Stat al Republicii Moldova (1996), post-mortem, pentru romanul „Recviem pentru Maria”. „Vera Malev își urmărește eroii pe căile vieții, întortocheate și pline de riscuri. Îi așteaptă cumpenele, zilele de arșiță, surprizele vârstei de argint. Sunt setoși de adevăr, vor să posede certitudinea lui. … O calitate rară a Verei Malev – publicista și scriitoarea – este facultatea de a vibra la poezia sufletului uman”, sublinia într-un eseu despre regretata scriitoare academicianul Mihai Cimpoi. Vera Malev s-a stins din viață la 28 ianuarie 1995.
La 5 octombrie 1993 a plecat la cele veşnice părintele profesor Dumitru Stăniloae, considerat unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi şi gânditori creştini din lume cu contribuţii fundamentale în domeniul dogmaticii. Mai întâi viitorul teolog s-a înscris la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti, unde a învăţat doar un an, şi a venit din capitala României în cea a Bucovinei, unde a urmat studiile la Facultatea de Teologie în perioada anilor 1923-1927. În 1928, tot la Cernăuţi, a obţinut doctoratul. Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite la Facultățile de Teologie din Atena (1927 – 1928), Munchen și Berlin (1928 – 1929) pentru a se specializa în Dogmatică și Istorie bisericească. Concomitent Dumitru Stăniloae face călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad. Reîntors în țară, ocupă funcția de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) și titular din 1935 de Dogmatică la Academia Teologică „Andreiana” din Sibiu. Funcționează ca profesor până în 1946. În 1936 a fost numit rector al Academiei Teologice și se află în acest post până în 1946.
Părintele Dumitru Stăniloae este hirotonit diacon în 1931, preot în 1932 și protopop stavrofor în 1940. Este ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopesc. În perioada 1934-1945 redactează publicaţia „Telegraful Român”. În 1958 a fost reținut de Securitate alături de membrii mișcării „Rugul Aprins”, din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este ținut luni întregi în regim de izolare, eliberat fiind în 1963. Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, ocupă funcția de funcționar la Sfântul Sinod, reluându-și în octombrie postul la catedră.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae participă la mai multe conferinţe internaţionale, iar în 1971 merge la Vatican, în componenţa delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Este numit „Doctor Honoris Causa” al Institutului Ortodox Saint Serge din Paris în 1981. La Londra i se înmânează distincția onorifică „Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești. Din 1991 a fost membru titular al Academiei Române.
Părintele Dumitru Stăniloae a fost un om asupra căruia Dumnezeu şi-a revărsat darul Său din preaplin. Teologia sa este o continuă convorbire prietenească cu Dumnezeu. Scrierile Părintelui Stăniloae vor rămâne mereu un izvor de bună mireasmă teologică.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com