La 20 octombrie 1821, la Cernăuţi s-a născut Carol Miculi, compozitor, pedagog şi pianist, discipol al lui Chopin şi profesor al lui Ciprian Porumbescu. Carol Miculi provine dintr-o familie armenească din Cernăuţi. El a studiat mai întâi medicina la Viena, dar în 1844 a plecat la Paris, unde a fost student al lui Frédéric Chopin, la cursurile de pian (devenind mai târziu asistentul lui) și al lui Napoleon-Henri Reber la cursurile de compoziție. S-a întors în țară în 1847, înainte de începerea Revoluţiei din 1848. Între anii 1848-1857 Carol Miculi este profesor de pian la Cernăuţi, apoi dirijor al Societăţii Muzicale din Cernăuţi, între 1858–1870. De fapt, 1858 este considerat anul când tânărul pianist va lua cunoştinţă cu vechiul şi frumosul oraş Lviv, unde a fost invitat ca profesor de pian şi unde va activa câteva zeci de ani buni, până în 1888, în postul de director la Conservatorul din Lviv (atunci Lemberg). Între 1858–1887 a fost şi Director artistic al Asociaţiei Muzicale Galiţiene din Lemberg. Apreciat la vremea aceea de către Liszt şi Chopin, Carol Miculi a lăsat în urma sa o pleiadă de discipoli, care au perpetuat tradiţiile muzicale ale romantismului chopinian atât în muzica vocală de cameră, cât şi în multe din piesele instrumentale.
Prima compoziţie (melodie) la versurile lui Vasile Alecsandri „Dulce Bucovină” îi aparţine lui Carol Miculi. De asemenea, Carol Miculi a compus o variantă a melodiei la „Hora Unirii”, pe versurile lui Vasile Alecsandri. Carol Miculi este acela care a compus o Mesă consacrată sfinţirii (târnosirii) Bisericii Catedrale Pogorârea Sfântului Duh din Cernăuţi, care a avut loc în vara anului 1864, în prezenţa şi cu participarea episcopului Eugenie Hacman. Toată intelectualitatea românească de atunci era prezentă la sărbătoarea inaugurării Catedralei, inclusiv fraţii Hurmuzachi. Pe lângă faptul că a pregătit pentru tipar arii din folclorul românesc, ca editor, bucovineanul Carol Miculi şi-a înveşnicit numele în istoria muzicii universale prin faptul că a pregătit pentru publicare şi a editat operele complete ale marelui maestru Frédéric Chopin, într-o primă ediţie critică, pe care a şi prefaţat-o. Edițiile sale ale compozițiilor lui Chopin au fost publicate pentru prima oară în America, în anul 1895. Pentru meritele sale artistice, el a fost decorat în 1880 cu Crucea de Cavaler al Ordinului Împăratul Francisc Josef I.
Pe compozitorul Carol Miculi îl lega o strânsă prietenie cu preotul Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian Porumbescu. Câteva veri la rând, muzicianul venea să se odihnească la Şipotele Sucevei din Bucovina, la invitaţia părintelui paroh Iraclie, aducând neapărat cu el şi pianul. Părintele Iraclie Porumbescu avea pe atunci parohia la Şipote. Acolo soarta a întretăiat drumurile celor doi muzicieni, unul dintre care a fost fondatorul (în 1858) şi directorul Conservatorului din Lemberg, compozitor şi pianist consacrat, iar celălalt, care avea să devină „un Strauss“ al operetei româneşti, avea doar şase ani la acea vreme. Este vorba despre Ciprian Porumbescu. Carol Miculi a fost primul care i-a observat talentul muzical înnăscut al lui Ciprian. Şi tot el a fost acela care l-a învăţat a citi notele muzicale. Micuţul Ciprian a învăţat a cânta şi la pian sub îndrumarea lui Carol Miculi. Carol Miculi s-a stins din viaţă la 21 mai 1897, la Lviv, unde îşi doarme somnul de veci în cimitirul central Lyciakov al oraşului.
La 20 octombrie 1821, la București s-a născut Eufrosina Popescu – Marcolini (Eufrosina Vlasto),
actriță, a activat atât în teatrul dramatic, cât și în cel liric, cultivând o artă interpretativă realistă. Dovedind de timpuriu aplecarea pentru cântec, dans și recitare, în 1834 a devenit elevă a Școlii de muzică vocală, declamație și literatură a Filarmonicii din București, prima de acest gen din Țara Românească. La 16 ani, s-a măritat cu polcovnicul Theodor Popescu, aghiotant al voievodului Alexandru Ghica, dar, după numai câțiva ani de căsnicie, a rămas văduvă. A continuat studiile muzicale la Viena și Paris. Adoptând numele de Marcolini, a obținut mare succes pe scenele lirice din Italia și Franța (Veneția, Florența, Milano, Nisa). După aproape două decenii de carieră muzicală, care au făcut-o cunoscută în Europa, artista a revenit în țară, pentru a se dedica artei dramatice. Și timp de alte trei decenii, Eufrosina Popescu a fost cea mai apreciată actriță din teatrul românesc, făcând parte din diferite asociații actoricești. A creat roluri din dramaturgia românească, piesele lui Vasile Alecsandri, V.A. Urechia, Gheorghe Sion, Alexandru Macedonski, dar și din piese aparținând repertoriului universal: Vicleniile lui Scapin de Molière, Nunta lui Figaro de Pierre Caron de Beaumarchais, Don Carlos de Schiller etc. A decedat la 3 noiembrie 1900.
La 20 octombrie 1865 a murit Alexandru (Alecu) Donici, avocat, judecător, traducător şi fabulist, considerat de contemporani drept unul dintre cei mai de seamă literaţi ai epocii. El s-a născut în anul 1806, în localitatea Bezin, Orhei. Descendent din viță nobilă de boieri moldoveni, Alecu Donici îsi începe activitatea la Chișinău, apoi la Iași, deținând o funcție importantă în Epitropia școlilor. Mai târziu devine asesor al Curții de Apel, fiind ales și Președinte al Judecătoriei Neamț în 1846. Membru activ al Divanului obștesc colaborează cu revistele „Albina Românească”, „Dacia literară”, „Propășirea” și alte publicații periodice din acea perioadă. În afară de fabule, a compus versuri și piese de teatru. O parte din strămoșii săi sunt înmormântați în cimitirul bisericii „Sf. Constantin și Elena” din Chișinău, pe care au ctitorit-o de-a lungul anilor câteva generații, însuși Donici găsindu-și somnul de veci la Iași. Mai multe surse dau ca dată a morţii lui Alexandru Donici ziua de 21 ianuarie 1865. Astăzi, o stradă din Chișinău îi poartă numele.
La 20 octombrie 1895 s-a născut lingvistul şi filologul Alexandru Rosetti, membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei Suedeze de Științe. Alexandru Rosetti (1895-1990) a fost istoric al limbii române, patron spiritual al școlii românești de lingvistică. A urmat cursurile Facultății de Litere (1916–1920), întrerupte în timpul războiului când a fost mobilizat pe front și rănit în luptele de la Mărășești. I-a avut profesori pe Ovid Densusianu, Ion Bianu, I.A. Candrea, Dimitrie Onciul. Și-a susținut doctoratul la Sorbona (1926). A fost profesor la Facultatea de Litere din București. S-a ocupat de editarea operelor complete ale scriitorilor și cronicarilor români ca Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Ion Luca Caragiale. A fost directorul Fundației Regale pentru Literatură și Artă a regelui Carol al II-lea, cea mai prestigioasă editură din România din epoca interbelică (1933–1947). A înființat, în 1963, Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectologie al Academiei.
La 20 octombrie 2015 a încetat din viață Vasile Ilica, publicist, scriitor, cercetător asupra masacrelor antiromânești din nordul Bucovinei, veteran de război. S-a născut la 11 noiembrie 1924 în comuna Broscăuţii Noi din fostul judeţ Storojineţ din nordul Bucovinei. Cursurile primare le-a urmat în comuna natală, iar cele secundare — la Liceul din oraşul Storojineţ. În 1944 a luat calea refugiului în România, în oraşul Timişoara, unde am susţinut examenul de bacalaureat. A activat în cadrul diverselor întreprinderi de construcţii în calitate de şef de şantier sau şef de sector în zona judeţelor Baia Mare şi Bihor. După 1989, când a ieșit la pensie, a făcut dese călătorii în Basarabia şi nordul Bucovinei, ca membru şi activist cultural voluntar al Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina“ – Filiala Bihor, dedicându-se acţiunilor de strângere a legăturilor cu românii din nordul Bucovinei şi ai celor de dincolo de Prut. În 1992 a devenit membru şi colaborator al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihail Eminescu“ din Cernăuţi, căreia i-a donat o importantă bibliotecă de carte românească, pe care le-a moştenit de la unchiul său Mihai Ilica, profesor de limba şi literatura română în oraşul Chişinău în perioada 1920–1943. În desele deplasări făcute în nordul Bucovinei în perioada 1991–1998 s-a dedicat strângerii de materiale şi mărturii legate de evenimentele ce au avut loc în preajma datei de 1 aprilie 1941 lângă Fântâna Albă, acţiune ce s-a concretizat prin apariţia a unei serii de lucrări dedicate relatării unor evenimente dramatice de istorie trăită, cu care s-a confruntat populația din nordul Bucovinei chiar în primul an de ocupație sovietică.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com