La 27 octombrie 1682, cu 340 de ani în urmă, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei a început tipărirea la Iaşi a celor patru volume ale „Vieţii şi petreacerii svinţilor”, după izvoare bizantine şi slave. În secolul al XVII-lea în Moldova, pe fondalul declinului limbii slavone, tot mai puțin înțeleasă de credincioși și chiar de preoți, capătă proporţii tot mai mari procesul de naționalizare a cultului ortodox. Mai întâi se traduc predicile, apoi tipicul slujbelor, pericopele evanghelice, adică pasajele din Noul Testament care se citesc în timpul slujbei liturghiei.
Un rol decisiv în cadrul acestui fenomen cultural îi revine lui Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1671-1673;1675-1686). El va face un pas hotărâtor în încercarea de transpunere în limba română a principalelor cărți de cult: liturghierul – „Dumnedzăiasca liturghie” (1679), psaltirea – „Psaltire de-nţăles” (1680), molitvenicul – „Molitvenicul de-nţăles” (1681) și octoihul – „Octoihul” (1683). Ultima tipăritură importantă a lui Dosoftei din această serie este „Viaţa şi petreacerea svinţilor” (1682-1686) – prima culegere în limba română a vieților sfinților pentru întreg anul bisericesc. Mitropolitul Dosoftei avusese inițial intenția să-și publice lucrarea în patru volume: viețile sfinților pentru lunile septembrie-decembrie (volumul I), pentru ianuarie-februarie (volumul II), pentru martie-iunie (volumul III) și pentru iulie-august (volumul IV). Dintre acestea doar primele două vor fi imprimate până la capăt și vor apărea, în intervalul 1682-1686, într-un singur volum. Volumele III și IV au rămas neterminate din cauză că Dosoftei a fost impus să părăsească Moldova în 1686, împreună cu trupele regelui polonez Sobieski. Colile tipărite ale cărții au fost luate de Dosoftei în Polonia și, ulterior, legate într-un singur volum, în două sau în patru.
„Viețile” lui Dosoftei sunt traduse după numeroase izvoare grecești sau slavone, față de care mitropolitul își permite o serie de libertăți, omițând sau adăugând pasaje întregi. Cartea a circulat în toate cele trei țări române, dar mai cu seamă în Moldova și în Transilvania, unde a fost trimisă cu dedicație către diferite personalități ale epocii de către însuși Dosoftei, aflat în al doilea său exil polonez.
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
A fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, traducător şi poet pentru „Psaltirea în versuri”. A decedat la 13 decembrie 1693, la Jovkva, în Polonia, azi oraş şi centru raional din regiunea Lviv, Ucraina. În 2005 Mitropolitul Dosoftei a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română.
La 27 octombrie 1782 s-a născut la Genova violonistul și compozitorul italian a cărui virtuozitate a rămas legendară, Niccolo Paganini. Niccolò Paganini (1782-1840) a fost unul din cei mai faimoși virtuozi ai viorii și este considerat unul dintre cei mai mari violoniști din toate timpurile, având o intonație și o tehnică inovativă perfecte. Faima sa a depășit granițele Italiei, el susținând concerte în toate marile capitale ale Europei. A compus 24 de capricii pentru vioara solo, extrem de dificil de interpretat, 12 sonate pentru vioară și chitară, 6 concerte, cvartete și variațiuni. Cariera sa a intrat în declin în 1834, datorită înrăutățirii stării sale de sănătate, violonistul murind la data de 27 mai 1840, la Nisa.
La 27 octombrie 1924, la Moșoreni (Musorivka), Cernăuți, s-a născut Vasile Nicorovici,
reporter, prozator și poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A studiat la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București (1943–1947), la Facultatea de Filosofie (1945–1949) și la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”. A fost redactor la revistele Licurici, Contemporanul, Viața românească, la ESPLA și ziarul Scânteia. A făcut parte din Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din București (din 1962). Din scrierile sale: 400 de zile în orașul flăcărilor, În mina de cărbuni, Meridianul de foc, Romeo, Julieta și lumina, Nebunia vitezei, Porți pentru eternitate sau sentimentul capodoperei, Tragedia Excelsior, Totul este mișcare, Descriptio Romaniae, Startul, Autentismul. A fost distins cu Premiul Academiei RPR (1961). A decedat la 19 aprilie 1992.
La 27 octombrie 1927, în s. Budăi, Teleneşti, s-a născut Ion Constantin Ciobanu, scriitor moldovean. A absolvit Şcoala pedagogică din Orhei, iar în 1959 cursurile literare superioare de pe lângă Uniunea Scriitorilor din URSS. A activat pe tărâm pedagogic. Preşedintele Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor (1961-1965), iar din 1971 — secretar al acestuia. Din 1973 este preşedinte al Comitetului republican pentru Premiile de Stat în domeniul literaturii şi artei.
A debutat cu dilogia „Codrii” (1954, 1957), care este o povestire epică a evenimentelor istorice prin care a trecut Moldova în anii 30-50. Au urmat romanele „Podurile” (1966), „Cucoara” (1975) şi „Podgorenii” (1982), care formează împreună o trilogie asupra vieţii satului moldovenesc pe parcursul a cinci decenii. În 1970 pentru romanul „Podurile” i-a fost acordat Premiul de Stat al RSSM. Pe baza acestui roman, a fost turnat în anul 1973 filmul omonim.
Prezintă interes şi nuvela lui I.C. Ciobanu, autorul având darul de a surprinde în câteva episoade concrete, psihologia, mentalitatea, manifestările oamenilor.
I.C. Ciobanu nu este străin de publicistică, abordând problemele literaturii şi artei contemporane: „Câteva reflecţii asupra romanului”, „Gânduri despre eroul pozitiv”, „Scriitorul şi actualitatea”, „Viziunea poetică a lui Ion Druță”, „Noi şi Gleb Sainciuc” etc.
I.C. Ciobanu a fost deputat al Sovietului Suprem al URSS, deputat al Sovietului Suprem al RSSM, Preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM (din 1986).
În ziua de 27 octombrie a anului 1938, la Târgu-Jiu a fost inaugurat Ansamblul monumental „Calea Eroilor”, conceput de Constantin Brâncuși în cinstea ostaşilor români căzuţi în Bătălia de la Jiu, în timpul Primului Război Mondial. Cele patru componente sculpturale — Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit — sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m. Realizarea monumentului „Calea Eroilor“ se datorează în bună parte soției primului ministru Gheorghe Tătărescu, Arethia Tătărescu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com