La 3 noiembrie 1834 a fost fondat în București Muzeul de Istorie Naturală și Antichități. Muzeul a fost înființat la Porunca domnească a lui Alexandru Dimitrie Ghica Voievod dată prin Actul 142/3 noiembrie 1834 către Eforia Școalelor, pe baza proiectului redactat de Marele vornic Mihalache Ghica, ministru al Afacerilor Dinlăuntru și fratele Domnitorului, care a donat colecții importante, incluzând monede grecești, romane și bizantine, colecții de minerale, fosile, moluște, pești, păsări și mamifere, precum și opere de artă. Deși fusese conceput ca un cabinet de istorie naturală, muzeul a căpătat un caracter de instituție mixtă, adăpostind antichități, tablouri vechi și curiozități naturale. Adăpostit în clădirea Colegiului „Sf. Sava” și condus în perioada 1837–1859 de Carol Wallenstein de Wella, austriac de origine croată, profesor de desen la Colegiu, muzeul a avut inițial un rol didactic.
La 3 noiembrie 1900 a decedat Eufrosina Popescu, renumită actriţă şi cântăreaţă română. Pe scenele teatrelor muzicale din Veneţia, Florenţa, Milano, Nisa şi Paris a evoluat sub pseudonimul Marcolini. Eufrosina Vlasto s-a născut pe 20 octombrie 1821, la Bucureşti, în casa boierului Vlasto şi a soţiei sale, Maria. Demonstrând aptitudini pentru cântec, dans şi recitare, în 1834 Eufrosina Vlasto devine elevă a Şcolii de muzică vocală, declamaţie şi literatură a Filarmonicii din Bucureşti, prima de acest gen din Ţara Românească. La 16 ani se căsătoreşte cu Theodor Popescu, aghiotant al voievodului Alexandru Ghica, dar după numai câţiva ani de căsnicie rămâne văduvă. Îndepărtându-se pentru o scurtă perioadă de teatru, doamna Popescu îşi va continua studiile muzicale la Viena şi Paris. Adoptând numele de Marcolini (după cel al primului soţ al mamei, Mărculescu), obţine succes după succes pe scenele lirice din Italia şi Franţa. După aproape două decenii de carieră muzicală, care au făcut-o cunoscută în Europa, artista revine în ţară, pentru a se dedica artei dramatice. Şi timp de alte trei decenii, Eufrosina Popescu va fi cea mai apreciată actriţă din teatrul românesc.
Eufrosina Popescu a creat roluri din dramaturgia românească – în spectacolele după piesele lui Vasile Alecsandri, V.A. Urechia, Gheorghe Sion, Alexandru Macedonski, precum și după piese aparținând repertoriului universal. Eufrosina Popescu a făcut parte din diferite asociații actoricești. Cariera ei a stat sub semnul premierelor.
La 3 noiembrie 1900 Eufrosina Vlasto Marcolini Popescu a părăsit definitiv scena vieţii, pentru a rămâne în memorie drept una dintre cele mai proeminente figuri feminine ale teatrului românesc. Ea a refuzat improvizaţia în orice domeniu. Era modestă, sobră, condamna grandomania, fiind adepta nobleţei spirituale. Nu şi-a dorit doliu la poartă, nici paradă la înmormântare. A cerut să fie dusă la cimitir seara, cât mai discret cu putinţă. Mormântul ei, aflat la Cimitirul Bellu, este simplu, aşa cum l-a dorit artista.
La 3 noiembrie 1921, la Chișinău s-a născut sculptorul și pictorul român-moldovean Andrei Ostap, autor a sute de sculpturi cu o însemnătate deosebită pentru patrimoniul cultural al României și Republicii Moldova, expuse în întreaga lume. Sculptor și pictor român-moldovean de origine poloneză, Andrei Ostap a fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București din 1955. A urmat Școala de Arte și Meserii, unde a învățat desen ornamental și desen tehnic, a absolvit liceul cu note maxime. A participat la cel de-al Doilea Război Mondial, în luptele de pe frontul de vest, contribuind la eliberarea Cehoslovaciei și Austriei, fiind rănit în lupte și decorat. După război, a dorit să se înscrie la Institutul de Arte Plastice din București, dar examenul de admitere se susținuse deja. A urmat Academia de Arte Plastice Guguianu, particulară, având profesori pe Camil Ressu și Corneliu Medrea. A absolvit cei trei ani de studii cu premiul întâi și a dat examen de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, fiind admis de o comisie specială direct în anul IV. Examenele teoretice nu i-au fost echivalate, trebuind să le susțină din nou într-un singur an. A absolvit în 1951 ca șef de promoție (premiul I și examenul de stat cu nota 10). A câștigat concursul organizat la Muzeul „Theodor Aman” primind „Bursa Paciurea”. A urmat o perioadă de activitate intensă; ani la rând a fost în Comisia de îndrumare a Sindicatului Sanitar județean Brașov, ulterior membru în comitetul de conducere al secției de sculptură al Uniunii Artiștilor Plastici din București, șef de colectiv la mai multe lucrări de artă monumentală, participând astfel la formarea unor tineri artiști, pe care i-a instruit benevol, ajutându-i financiar pe cei mai săraci dintre ei. Multe dintre lucrările sale au fost donate pentru cauze umanitare.
La 3 noiembrie 1928 inventatorul Anastase Dagomir, creator al cabinei catapultate, înregistrează, în Franţa, cererea de brevet pentru această invenţie. Anastase Dragomir (1896-1966) a fost un inventator român din domeniul aviaţiei, este renumit pentru invenția unei versiuni timpurii a unui scaun ejectabil, de care a beneficiat împreună cu un alt inventator român, Tănase Dobrescu. Invenția consta dintr-o așa numită celulă parașutată, un scaun detașabil și ejectabil vertical (prevăzut cu două paraşute) dintr-o aeronavă sau din orice tip de vehicul, conceput a fi folosit doar în cazuri de urgență, și care reprezenta o versiune timpurie, dar suficient de sofisticată, a actualelor scaune ejectabile. Modelul conceput de Dragomir și Dobrescu a fost testat cu succes la data de 25 august 1929 pe aeroportul Paris – Orly din Franţa şi ulterior, în octombrie 1929 , pe Aeroportul Băneasa , lângă Bucureşti.
La noiembrie 1944, în Lieidzelda, Lituania, a decedat Teodor Nencev, poet. S-a născut la 9 martie 1913, în localitatea Văleni, județul Ismail. Provine dintr-o familie mixtă: tatăl − bulgar, mama − moldoveancă. În 1918 părinţii se stabilesc cu traiul la Bolgrad, unde T. Nencev studiază la Liceul de băieţi (1924-1931). Publică primele poezii în revista „Familia noastră” (1935). Tot în acest an, împreună cu poeţii Iacob Slavov, Igor Ivanov şi Vladimir Cavarnali, înfiinţează la Bolgrad revista literar-culturală „Bugeacul”, al cărei redactor este până în iunie 1936. Publică volumele: „Poezii” (Bolgrad, 1937), „Poezii” (Chișinău, 1940). Colaborează cu revistele: „Generaţia nouă”, „Moldavia” de la Bolgrad; „Viaţa literară”, „Universul literar” de la Bucureşti; „Viaţa Basarabiei”, ,,Pagini basarabene”, „Octombrie” de la Chișinău, ,,Jurnal literar” de la Iaşi. Moare în cel de-al Doilea Război Mondial. Postum, apar volumele: „Poezii” (1967) şi „Predestinare” (1991); este inclus în culegerile colective: „Ani de luptă” (1969), „N-am dovedit să scriu” (1985), „Scriitori de la „Viaţa Basarabiei” (1990) ş.a.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com