La 4 noiembrie 1465 a decedat Maria Oltea (circa 1405-1407 – 1465 ) cunoscută și sub numele de Doamna Oltea, mama lui Ștefan cel Mare. Nu se știe cu certitudine dacă a fost sau nu soția legiuita a domnitorului Moldovei, Bogdan al II-lea. Conform istoricilor, doamna Maria Oltea provenea dintr-o familie modestă. Documentele despre originile ei au ars într-un incendiu din 1472. Se speculează că provine din satul Olteni, atestat în sudul Moldovei, sau din Oltea (Oltenia). Este posibil ca moldoveanul de viță nobilă Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, să fi fost refugiat o perioada în Țara Românească, înainte de urcarea pe tron. Aici a întâlnit-o pe frumoasa Maria Oltea. Căsătoria lor nu a fost oficializată sau cel puțin nu a fost recunoscută. Maria Oltea mai fusese căsătorită anterior și a avut alți cinci copii, înainte de Ștefan.
A rămas văduvă de tânără. După ce Bogdan al II-lea, soțul ei, a fost omorât pe neașteptate la Reuseni (15 octombrie 1451). Maria Oltea a salvat viața lui Ștefan și a celorlalți copii și s-a refugiat în Transilvania. Probabil, fără ajutorul și sfaturile mamei sale, Ștefan cel Mare s-ar fi pierdut în istorie. N-ar fi revenit după șase ani în Moldova, să ocupe tronul cuvenit. A fost considerată de Spiru Haret „femeia care a dat neamului românesc pe cel mai mare fiu al său”.
Ion Neculce, în „O samă de cuvinte” și Dimitrie Cantemir în „Istoria Imperiului Otoman” au creionat pentru prima dată aportul ei la îmbărbătarea lui Ștefan după greaua înfrângere de la Valea Albă-Războieni (1476). Gheorghe Asachi în poezia „Ștefan cel Mare înaintea cetății Neamțu” și litografia „Muma lui Ștefan cel Mare” descrie cum Maria Oltea împiedică intrarea fiului său în Cetatea Neamț la 1484. Același eveniment este descris și de Dimitrie Bolintineanu în celebra poezie „Muma lui Ștefan cel Mare”, pusă pe note de către Alexandru Flechtenmacher. În lucrarea „Princeps Omni Laude Maior – O istorie a lui Ștefan cel Mare” istoricul Ștefan Gorovei scrie că „este foarte probabil că Oltea nu a fost soție legiuită a lui Bogdan al II-lea și, prin urmare, nici doamnă a Moldovei”. Doamna Maria Oltea fost înmormântată la Mănăstirea Probota, ridicată de Ștefan cel Mare lângă Reuseni, locul unde părintele său a fost decapitat. Pe piatra tombală stă scris: „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ştefan Voievod, care a murit la anul 6973 [1465], noiembrie 4”. Din cauza originilor modeste sau a căsătoriei anterioare, pe piatra de mormânt nu a fost onorată cu titlu voievodal.
La 4 noiembrie 1891, în satul Budineț, Storojineț, s-a născut Constantin Loghin, profesor, istoric literar. Licențiat al Facultății de Litere și Filozofie a Universității din Cernăuți (1919). A fost profesor de liceu în Cernăuți, București, Timișoara, Gherla și Gura Humorului, cu o importantă activitate de popularizare și stimulare a culturii bucovinene prin scris și pe căi administrative. A devenit membru, apoi vicepreședinte al Societății pentru Literatură și Cultură Română în Bucovina, corespondent și redactor pentru Bucovina al ziarului Universul, a întemeiat și condus Societatea Scriitorilor Bucovineni, a fost autor de manuale de limba română și antologii de uz școlar etc. A folosit pseudonimul C. Frunză. A scris o Istorie a literaturii române (1926). Alte lucrări: Scriitori bucovineni, Istoria literaturii române din Bucovina, Antologia scrisului bucovinean, Aron Pumnul – M. Eminescu. A decedat la 23 februarie 1961, la Gura Humorului, Suceava.
La 4 noiembrie 1903, la Bucureşti s-a născut compozitorul român Ion Vasilescu, autorul renumitului cântec „Ţărăncuţă, ţărăncuţă”. Ion Vasilescu a absolvit Liceul „Carol I” din Craiova, Conservatorul din Bucureşti şi Conservatorul Cornetti din Craiova. În perioada 1924-1926 şi-a făcut studiile de contrapunct la Paris, activând apoi ca dirijor la Teatrul Naţional din Craiova, profesor de muzică la mai multe instituţii de învăţământ din Craiova, profesor de teorie şi solfegii la Conservatorul Cornetti din Craiova, dirijor la teatrele Cărăbuş, Alhambra, Gioconda, Ion Voiculescu şi la Teatrul de Estradă din Bucureşti (1930-1955). A fost distins cu Menţiunea I la Premiul de compoziţie George Enescu (1926), Premiul de Stat (1954). În 1957 a primit titlul de Maestru Emerit al Artei. Ion Vasilescu a compus muzică de teatru şi de film („O noapte de pomină”, „Răsună valea”, „Domnul Mărăcine”, „Nufărul roşu”, „Băieţii noştri”, „Marş sportiv”), muzică de cameră, muzică uşoară. Unele cântece de ale sale au devenit şlagăre: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara”, „Azi noapte te-am visat”, „Fetiţele din Bucureşti”, „Ţi-am luat un mărţişor”, „Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea”, „Astăzi e ziua ta”, „Ţărăncuţă, ţărăncuţă” etc. Ion Vasilescu a decedat în 1960.
La 4 noiembrie 1938 compozitorul român George Enescu a terminat Suita a III-a, „Săteasca”. Ea a fost prima compoziție de după Simfonia nr. 3 și Oedipe, fiind una dintre cele mai complexe lucrări ale lui Enescu și una dintre cele mai îndrăgite lucrări ale sale. Prima audiție absolută a avut loc la New York, sub conducerea lui George Enescu, la 2 februarie 1939. Spre deosebire de primele două suite pentru orchestră ale lui Enescu, compuse în 1903 și 1915, Suita „Săteasca” evocă imaginea satului natal, Liveni. Enescu construiește o atmosferă de basm a locurilor unde și-a petrecut primii ani ai vieții. Diferența majoră față de cele două lucrări precedente se concretizează în caracterul pronunțat programatic, autorul fixând prin titlu un cadru descriptiv și evocator. George Manoliu își încheia lucrarea „George Enescu, poet și gânditor al viorii” într-un mod cât de poate de original. El spunea: „Interpreții români s-ar putea apropia cu mai multă ușurință de lucrare și prin lecturarea unor teme privind natura talentului românesc sau viața lui George Enescu (…) Și încă ceva: o călătorie la Liveni, la casa memorială, din care se pleacă cu alte rădăcini și vibrații în înțelegerea simțirii lui Enescu”.
La 4 noiembrie 1966, la Suceava a încetat din viață Traian Chelariu, poet și dramaturg, profesor. A învățat la liceul cernăuțean Aron Pumnul (1919), absolvit în anul 1926, an în care se înscrie la Facultatea de medicină din Iași. Din cauza unei boli de ochi se retrage după câteva luni și se întoarce la Cernăuți, unde se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității.
În anul 1930 își ia licența în filozofie, cu magna cum laude. Obține o bursă academică de specializare și pleacă la Școala Română de la Fontenay-aux-Rose, Paris (1931-1933), condusă de Nicolae Iorga, și apoi ca doctorand bursier la Școala Română din Roma (1933-1934). Între timp, în țară, îi apare primul volum de versuri (1933), Exod, elogiat de multe personalități ale criticii literare de atunci, printre care și Perpessicius. Întors în țară publică Proze pentru anul inimii, versuri (1934), Zaruri, aforisme (1936), Casă pe nisip, aforisme (1937). Susține doctoratul cu teza Aspecte finaliste și biologice în pozitivismul lui David Hume (1937). Devine asistent la Catedra de psihologie și logică la Universitățile din Cernăuți, Iași și apoi din București, unde se stabilește în anul 1940.
Odată cu instaurarea regimului comunist, pentru Traian Chelariu și familia sa încep ani grei de nenumărate umilințe și privațiuni, consemnate cu o sinceritate uimitoare în paginile unui jurnal ținut cu perseverență și curaj în ciuda riscurilor evidente (Zilele și umbra mea, pagini de jurnal, Iași, 1976). În anul 1952 soții Chelariu sunt dați afară din învățământ, luându-li-se dreptul de a mai profesa, și rămân fără servici pentru o perioadă de câțiva ani. Traian Chelariu își găsește în cele din urmă de lucru la Serviciile de Deratizare ale capitalei-Ecarisaj, unde lucrează la secția de dezinfecții și deratizare (1955). În urma unui proces intentat Ministerului Învățământului își recâștigă amândoi drepturile de a profesa (1957) și revin în învățământul mediu. În anul 1958, Traian Chelariu depune o cerere de reintegrare în Uniunea Scriitorilor. Nedorit de Mihai Beniuc, în ciuda unor referințe excelente date de nenumărați academicieni, cererea poetului nu este rezolvată pozitiv (1960). În anul 1964 este, în sfârșit, reabilitat în învățământul superior și devine lector la Institutul Pedagogic din Suceava, dar numai după doi ani se stinge din viață în urma unui atac fulgerător de cord, la vârsta de numai 60 de ani (1966).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com