La 17 iunie 1889 a avut loc înmormântarea lui Mihai Eminescu la Cimitirul Bellu din București. Cu zece ani înainte de moartea sa poetul nostru național a scris poezia „Despărțire”, în care se întreba:
„Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde‑s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi‑vor pentru mine repaosul de veci”.
Acel repaus a început pentru el la 15 iunie 1889, iar la 17 iunie au avut loc funeraliile cu „cântări tânguitoare”. De la conducerea în ultimul drum a celui mai mare poet român se păstrează o singură imagine, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Imaginea atestă că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele. Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle, îmbrăcată în negru, a așezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „Din partea amicilor”.
Sicriul era acoperit într-o pânză neagră și purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Titu Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor al ziarului Adevărul: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei „Mai am un singur dor”.
După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care îl însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s‑a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui care era dus către cimitir: „…Şi noi care te‑am iubit şi te‑am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi‑l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.
Sicriul cu trupul neînsuflețit al poetului a fost coborât în mormânt spre seară. Cineva dintre cei prezenți la funeralii lăsă o mărturie: „Soarele cobora către amurg, parcă vrând să imite asfințitul celui ce ne‑a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste”.
La 17 iunie 1925, la București, s-a stins din viață inginerul Anghel Saligny. Născut pe 19 aprilie 1854, în comuna Liești, județul Galați, Anghel Saligny a fost unul dintre întemeietorii ingineriei românești și s-a numărat printre fondatorii Societății Politehnice pe care a și condus-o. Academia Română scrie că Saligny a studiat astronomia la Berlin, după care a urmat cursurile Școlii Tehnice Superioare din Charlottenburg, între 1870–1874. În 1876 la revenirea în țară a fost numit inginer la Serviciul de poduri şi șosele, lucrând la construcția căii ferate Ploiești-Predeal. De asemenea, în 1881 a devenit director adjunct în Serviciul de Poduri și Șosele, iar în 1887 a început proiectul care l-a consacrat: podul de la Cernavodă peste Dunăre, cel mai lung din Europa la vremea sa. Între 1884 și 1901 a construit docurile și antrepozitele din porturile Brăila și Galați, folosind soluții inovatoare din beton armat. A predat la Școala Națională de Poduri și Șosele din București între 1884 și 1914, a condus Direcția Generală a Îmbunătățirilor Funciare între 1911 și 1917 și a fost ministru al Lucrărilor Publice în perioada 1918–1919.
La 17 iunie 1926 s-a născut Sergiu Rădăuțanu, fizician român din R. Moldova. Sergiu Rădăuțanu a fost specialist în domeniul fizicii şi tehnologiei materialelor semiconductoare, organizator și primul rector al Universității Tehnice din Chișinău. S-a născut în familia profesorilor Ion şi Nina Rădăuţanu. Bunicul lui, tot Sergiu, a făcut studii la Sorbona. În 1955 a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău. Din 1959 este numit şef al Laboratorului de Materiale Semiconductoare al Institutului de Fizică Aplicată al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. În 26 ianuarie 1959 susţine teza de doctor în ştiinţe fizico-matematice la Institutul de Fizică şi Tehnică „A.F. Ioffe” din Leningrad (actualul Sankt-Petersburg) ”, iar în 17 iunie 1966 susţine teza de doctor habilitat în ştiinţe fizico-matematice la Institutul Politehnic din Leningrad. În anul 1964 organizează prima instituţie superioară de învăţământ tehnic din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.), exercitând funcţia de rector al Institutului Politehnic Chişinău (1964-1973). A elaborat un şir de materiale semiconductoare, eterojoncţiuni şi dispozitive electronice. A publicat circa 1000 lucrări ştiinţifice, inclusiv 30 de monografii, precum şi mai mult de 130 brevete de invenţii. A fost membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (A.Ş.M.), Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul ştiinţei, tehnicii şi producţiei, Membru de Onoare al Academiei Române, Membru de Onoare al Academiei de Cosmonautică „K.E.Ţiolkovski”. A desfăşurat o fertilă activitate publică, fiind preşedinte al Societăţii „D. Cantemir” și preşedinte al Fundaţiei “D. Gusti”. Un eveniment de importanţă majoră în viaţa Republicii Moldova a constituit-o prima Conferinţă ştiinţifică NATO la Chişinău, organizată de savant cu concursul Primăriei Chişinăului (1996). Este memorabil faptul desfăşurării în 1993 la Chişinău, cu concursul nemijlocit al savantului a Congresului Internaţional al Academiei Româno – Americane la Chişinău. A participat activ la elaborarea programelor de colaborare ştiinţifică şi tehnică dintre România şi Republica Moldova în calitate de membru al Comitetului Guvernamental Interministrerial. La 6 martie 1998, a incetat subit din viata la Sankt-Petersburg, în Rusia.
La 17 iunie 1949, la Sângerei, R. Moldova, s-a născut Ion Hadârcă, poet, traducător și om politic din Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1978). A debutat ca poet în timpul școlii, în 1965, cu versuri în revista Cultura Moldovei. După absolvirea Școlii medii în Sângerei (1966), a fost angajat la ziarul raional Calea leninistă. A urmat Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chișinău (1970–1974). În perioada studiilor universitare, a citit primele cicluri de poeme în cadrul cenaclului literar Luceafărul, poezii care i s-au publicat în ziarele Tinerimea Moldovei, Moldova socialistă, Cultura Moldovei. A debutat editorial în 1977, cu placheta de versuri Zilele. A fost redactor, apoi șef de secție la Editura Literatura artistică din Chișinău. A demisionat în 1981 din motive ideologice, neîmpărtășind politica cenzurii oficiale. A fost director al cenaclului literar Luceafărul de pe lângă revista Tinerimea Moldovei, director al secției de Literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor, precum și secretar al Comitetului de conducere, ulterior – al biroului organizației de partid al breslei scriitoricești. A fost fondatorul și primul președinte al Frontului Popular din Moldova, președinte al Partidului Liberal Reformator, deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Din operele publicate: Baciul mieilor chirilici, Darul vorbirii, Ambasadorul Atlantidei, Două imperii, Albe cetățile negre, Teoria stării inutile, Era barbară, Arta obsesiei.
La 17 iunie 1953, în satul Tereblecea din regiunea Cernăuți s-a născut Ivo (Ion) Bobul, artist al poporului din Ucraina. Steaua lui s-a ridicat pe bolta înaltă a muzicii de estradă ucrainene la Cernăuţi. De altfel, pe Aleea vedetelor din Piaţa Teatrală din Cernăuţi este montată o stea simbolică, purtând numele vestitului tenor liric. Fiind încă elev, a rămas fără tată şi şi-a continuat învăţământul la Şcoala-internat din Herţa. Înainte de a ajunge pe scena profesionistă, a însuşit o meserie muncitorească la o şcoală tehnico-profesională din Donbas. Şi-a început calea în arta muzicală în anul 1979, ca solist al Ansamblului de estradă „Marea” de la Filarmonica din Crimeea. În perioada 1980-1989 a activat ca solist al ansamblurilor de estradă „Ceremuş” şi „Apă vie” de la Filarmonica din Cernăuţi. A evoluat în componenţa Ansamblului de estradă „Vivaton” din Ternopil, Teatrului de estradă „Etiud” din Kiev. A cântat în duet cu Lilia Sandulesa.
În prezent Ivo Bobul îmbină activitatea concertistică cu cea de pedagog – este profesor de canto la Kiev. Lui îi propun cântece cei mai renumiţi compozitori din Ucraina. Repertoriul său este alcătuit din cântece în mai multe limbi, inclusiv în limba română. Cel mai reuşit cântec în limba română este „Doi părinţi la margine de ţară” pe versurile poetului bucovinean Ilie Tudor Zegrea.
Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei este şi o dramă pentru familia lui Ivo Bobul. Chiar în primele zile de război cântăreţul, fiind împreună cu familia sa într-un adăpost antiaerian din Kiev în timpul bombardamentelor, s-a adresat colegilor săi din Rusia: „Îmi pare foarte rău, îmi este foarte dureros că aceşti oameni nu înţeleg ce fac. Vreau să mă adresez colegilor mei din Rusia, Alei Pugaciova, lui Filip Kirkorov, prietenului meu Aleksandr Serov. Voi aveţi o pondere în Rusia, puteţi influenţa asupra preşedintelui vostru. Ştiţi cum s-o faceţi. Ridicaţi poporul Rusiei. Acest război nu trebuie nimănui, nici nouă, nici vouă. Mor oameni, copii, bătrâni…”. Probabil că adresarea lui Ivo Bobul nu şi-a găsit răsunetul cuvenit în inimile artiştilor ruşi. Ivo Bobul întreprinde turnee de caritate în Ucraina, colectând bani pentru Forțele Armate ale Ucrainei. În cadrul acestor turnee a evoluat de câteva ori la Cernăuți.
Evenimente istorice din ziua de 17 iunie:
1473: Călugărul Nicodim de la Mânăstirea Neamț a terminat scrierea manuală a „Tetraevangheliarului”, lucrare ajunsă de mare notorietate, mai ales datorită neprețuitelor miniaturi cu care este inserat textul evanghelic. Printre acestea, se află și binecunoscutul portret al lui Ștefan cel Mare, singurul portret autentic, considerat că ar fi fost executat de un contemporan al domnitorului.
1682: Se naște regele Carol al XII-lea al Suediei, acel tânăr îndrăzneț care a încercat să-l înfrunte pe țarul Rusiei Petru cel Mare, înregistrând la Poltava una din cele mai nimicitoare înfrângeri din istorie. Însuși regele suedez a dispărut în timpul luptei, se pare încercând să se refugieze prin Moldova cu o mică ariergardă, undeva spre centrul Europei. Dar istoricii i-au pierdut urma.
1885: Statuia Libertății ajunge în New York, la bordul navei franceze „Isere”.
1910: Are loc cu succes primul zbor al lui Aurel Vlaicu cu aparatul său, pe Dealul Cotrocenilor.
1916: În cursul Primului Război Mondial, trupele ruse au ocupat Cernăuțiul.
1940: În Letonia și Estonia au fost introduse trupe sovietice. URSS a ocupat republicile baltice, punând în aplicare pactul Molotov-Ribbentrop privind împărțirea sferelor de interese ale celor două state în Europa.
1940: Franța a capitulat în fața Germaniei fasciste.
1941: Trupele germane au primit ordinul lui Adolf Hitler, în care se specifica definitiv ziua și ora de începere a operațiunii „Barbarossa” (atacul asupra URSS) – 22 iunie 1941, la ora 3:00, după fusul orar al Europei Centrale.
1982: Într-un discurs ținut la Adunarea Generală a ONU, președintele SUA, Ronald Reagan, a numit URSS „imperiul răului”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com