La 5 iulie 328 a avut loc inaugurarea podului, construit din porunca împăratului roman Constantin cel Mare (306-337), venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolică. Podul lega malurile fluviului Dunărea între localitățile Celei – în apropierea orașului Corabia din județul Olt (Cetatea Sucidava) – de pe malul românesc și satul Ghighen din Regiunea Plevna (atunci Oescus) din Bulgaria. Este considerat cel mai lung pod din antichitate peste un curs de apă și unul dintre cele mai lungi din toate timpurile. Acesta este al doilea pod construit peste Dunăre de către arhitectul roman Theophilus Patricius, primul fiind renumitul Pod al lui Traian, de la Drobeta – Turnu Severin, care a servit în timpul războiului pentru cucerirea Daciei. Podul lui Constantin cel Mare avea lungimea de 2.437 metri, din care 1.137 metri peste albia Dunării, iar lățimea era de 5,70 metri, ridicându-se la 10 metri înălțime deasupra apelor fluviului. A fost o construcție cu piloni din piatră și mortar, pod de lemn în arc și suprastructură de lemn. Odată cu construirea acestui important edificiu şi din cauza atacurilor goţilor (presupuse de istorici a fi fost prin anul 323), a fost refăcută din temelii şi cetatea Sucidava, situată la circa 130 metri est de portalul nordic al podului.
Podul lui Constantin cel Mare de la Celei – Sucidava a avut o însemnătate deosebită pentru romanitatea de la Dunărea de Jos. O asemenea construcţie stabilă, costisitoare şi grandioasă ca tehnică, nu se putea ridica dacă Imperiul nu stăpânea importante teritorii la nord de fluviu. Din repertoriul urmelor arheologice, aparţinând veacului al IV-lea, rezultă că întreaga zonă de câmpie a Olteniei şi a Munteniei fusese reanexată Imperiului, având ca limită nordică şi strategică marele val Brazda lui Novac. În împrejurări puţin cunoscute, dar legate, se pare, de atacurile goţilor la sud de Dunăre, care reîncep în anul 364 şi de răscoala lui Procopius din anii 365-366, podul dintre Sucidava şi Oescus a fost distrus. După alte informaţii, cauza ruinării ar fi fost revărsările Dunării şi împotmolirile prin bancurile de gheaţă. Dar, indiferent de viaţa lui scurtă, acest pod rămâne cel mai important, după acela de la Drobeta şi a îndeplinit un însemnat rol istoric, în perioada constantiniană, pentru romanitatea nord-dunăreană.
Podul lui Constantin cel Mare a fost menționat și de către Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”. Podul se află figurat pe o hartă redactată la Padova, între anii 1694-1699, de stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716). Cam în aceeași perioadă Luigi Ferdinando Marsigli, conte italian, geolog, matematician, botanist și ofițer aflat în slujba Sfântului Imperiu Romano-German, a încercat fără succes să localizeze acest pod. În secolul al XIX-lea Alexandru Popovici, profesor biolog, directorul Grădinii Botanice din Iași, și Cezar Bolliac, fruntaș al Revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar, au reluat cercetările din zonă, dar primele descoperiri științifice reale au fost făcute de către Grigore Tocilescu, istoric, arheolog, epigrafist și folclorist român, membru titular al Academiei Române, și Pamfil Polonic, arheolog și topograf, în anul 1902. În anul 1934, Dumitru Tudor, istoric, arheolog, egiptolog, numismat și profesor universitar român, cu importante descoperiri și studii despre Dacia romană, Drobeta, cavalerii danubieni, este cel care publică prima lucrare completă privind acest pod, iar ultima cercetare sistematică pe malul de nord al Dunării în zona podului a fost efectuată în 1968, de către istoricul și arheologul Octavian Toropu.
La 5 iulie 1450 a fost semnat Tratatul de la Suceava. Pentru a învinge în luptele cu Alexăndrel, Bogdan al II-lea, voievodul Moldovei, a făcut o înțelegere cu Ditrih Buczacki, starostele Podoliei și castelanul Cameniței, pentru ca acesta să intervină pe lângă regele Poloniei în vederea îndepărtării din preajma hotarelor a fostului domn al Moldovei. Cu toată înțelegerea făcută polonii îl vor sprijini în continuare pe Alexăndrel, ceea ce îl va face pe Bogdan să se întoarcă spre vechiul său aliat, Iancu de Hunedoara, guvernatorul Transilvaniei. Tratatul de asistență și ajutor dintre Iancu de Hunedoara și Bogdan al II-lea s-a încheiat la 11 februarie 1450, fiind înnoit la 5 iulie același an.
La 5 iulie 1463 a avut loc căsătoria lui Ștefan cel Mare cu Evdochia de Kiev. Voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare, s-a căsătorit cu Evdochia de Kiev, la Suceava, în data de 5 iulie 1463, în fața înaltelor fețe bisericești ale Moldovei și ale curții domnești. Ștefan avea atunci 25 de ani, iar mireasa era o tânără blondă, se pare foarte frumoasă, aproape o copilă. Evdochia Olelkovici (prima parte a sec. XV – 25 noiembrie 1467, Suceava), prima soție a voievodului Ștefan cel Mare, era rusoaică sau lituaniană rusificată. După nume, era ortodoxă. Bunicul său, Vladimir, mare cneaz de Kiev, era descendentul marilor duci ai Lituaniei, din care s-a tras, de altfel, și familia regală a Poloniei.
La 5 – 14 iulie 1484 a avut loc Bătălia de la Chilia. După redresarea situaţiei în Imperiul Otoman prin întărirea puterii personale, sultanul Bayezid II (1481 – 1512) „reclama vechile posesiuni sau zone de influenţă bizantine”, drept pentru care urmărea (ca şi tatăl său) transformarea Mării Negre într-un „lac otoman”. După căderea cetăţilor genoveze din zonă şi a Mangopului, a venit rândul Chiliei şi Cetăţii Albe. La 30 aprilie 1484, sultanul a proclamat „războiul sfânt” iar pe 22 mai, a pornit din Adrianopol, în fruntea unei forţe militare formată din 200 de nave, pe care erau îmbarcate maşinile de război, artileria şi alimentele, corpul ienicerilor şi timarioţii. Sosită la Dunărea de Jos (26 iunie 1484), armata a trecut pe un pod de vase construit la Isaccea şi s-a împărţit în două, un corp a pătruns pe braţul Chilia, celălalt a blocat ieşirea în faţa Cetăţii Albe, în timp ce flota era pe Dunăre. Alături de oştile proprii, Bayezid II a cerut şi vasalilor săi, Vlad Călugărul (1481, 1482 – 1495), domnul muntean (20 000 oşteni) şi Mengli Ghirai I (1479 – 1515), hanul tătarilor crimeeni (50 000 oşteni), să i se alăture. Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), a retras locuitorii din zonă spre munte, a întărit cetăţile şi şi-a plasat trupele la Obluciţa, în faţa Isaccei, aşteptând atacul otoman. Dar sultanul s-a îndreptat spre Chilia, apărată de pârcălabii Ivaşco şi Maxim, supunând-o asediului (5 – 14 iulie 1484). Bătălia este relatată într-un act al sultanului, prin care îşi anunţa victoria. Garnizoana cetăţii formată din 400 de oşteni a fost copleşită. Porţile au fost deschise – din ordinul pârcălabilor sau de un trădător, locuitorii s-au predat, lăsând cetatea la dispoziţia sultanului. Importanţa acesteia pentru Imperiul Otoman este subliniată într-un act al sultanului, care o considera „cheia şi poarta pentru toată Ţara Moldovei şi Ungaria şi cele de la Dunăre”. Peste câteva zile acesta a cucerit şi Cetatea Albă, după care a dispus întoarcerea în imperiu. Pierderea celor două cetăţi a scos Ţările Române din circuitul comercial european şi a lăsat Moldova fără ieşire la Marea Neagră.
La 5 iulie 1997, la Chişinău, s-a stins din viaţă Petre Teodorovici, compozitor și interpret de muzică ușoară, Maestru Emerit în Arte din Republica Moldova. S-a născut la 18 mai 1950 în orașul Leova, în familia profesorului de muzică Cristofor Teodorovici. Este fratele mai mare al regretatului compozitor Ion Aldea-Teodorovici, împreună cu care au semnat câteva piese. A absolvit Școala medie de muzică de la baștină, unde a învățat vioara (1968), apoi a studiat la secția Teoria muzicii la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga» din Chișinău. Concomitent, a studiat și, facultativ, compoziția cu Eugen Doga. A continuat studiile la Facultatea de dirijat coral la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu» din Chişinău (1968-1973). Petre Teodorovici și-a început activitatea în calitate de educator-metodist la Leova (1971-1972). Apoi a fost profesor la Institutul Pedagogic „Alecu Russo» din Bălţi (1972-1973) şi regizor la Centrul Tineretului din Chişinău (1974-1975). A activat ca director artistic la mai multe ansambluri: „Bucuria», Filarmonica Națională din Chișinău (1975-1982); „Ceremuş» (cu Aurica şi Lidia Rotaru), Filarmonica din Cernăuţi (1983-1984); „Ecou», Centrul Tineretului din Chișinău (1984-1989); „Teo-Dor». Popularitatea i-a adus-o cântecul „Melancolie».
A scris melodii pe versurile poeților Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Anatol Ciocanu, Simion Ghimpu, Ion Hadârcă ş.a. Din colaborarea cu scriitorii a semnat o serie de cântece, care au devenit şlagăre: „Santa Maria Maggiore», „Scrisul nostru», „De ce?», „Veniţi acasă», „Ultima oră» ş.a.
Piesele sale au fost şi mai sunt interpretate de Sofia Rotaru, Ion Suruceanu, Nina Crulicovschi, Gheorghe Ţopa şi alţi cântăreți. Cu piesele compozitorului Petre Teodorovici şi-a început cariera interpretul rus Filip Kirkorov, în 1980. Cântecele compuse de Petre Teodorovici s-au bucurat de popularitate pe marile scene la festivaluri muzicale din Rusia, România, Slovacia, Finlanda, Cuba, Argentina, Italia. A scris şi muzică de filme şi pentru spectacole. Pentru melodia „Maria» a luat Marele Premiu la Festivalul de la Mamaia, România. A fost distins cu titlul onorific „Maestru al Artei» (1989) şi ordinul „Gloria Muncii” (1996).
Evenimente istorice din ziua de 5 iulie:
1687: Este publicată lucrarea lui Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica („Începuturile matematice ale filosofiei naturii”).
1880: S-a născut la Vaslui, marele actor de revistă Constantin Tănase, cel care a întemeiat în 1919 primul teatru de profil din România.
1943: Bătălia de la Kursk–Orel–Belgorod, încheiată la 23 august, desăvârșește cotitura radicală în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, începută la Stalingrad în 1942.
1962: Algeria devine independentă față de Franța.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com