Stejarul și trandafirul
În grădină, printre copaci, tufe și straturi de flori, creșteau un stejar și un trandafir. Stejarul era un copac maiestuos, iar ramurile lui puternice păreau o coroană care plutea cu autoritate deasupra florilor modeste din grădină.
Trandafirul avea doar o tulpină cu câteva frunze verzi și spini ascuțiți; părea atât de fragil, încât parcă era gata să se veștejească în orice moment.
Puternicul stejar își bătea joc de el, spunând cu dispreț: „Tu nu ești decât o creangă spinoasă și neînsemnată!”.
Când sufla vântul, stejarul își foșnea nesfârșitele frunze, creând un foșnet, un șuierat uimitor și sunete armonioase minunate. Și nu înceta o clipă să se mândrească cu sine: „Eu umplu cerul cu simfonii minunate! Sunt ca o orchestră! Nu sunt ca acea mlădiță nenorocită care nu știe să facă nimic! La ce-or mai trebui trandafirii?”.
Timidul trandafir tăcea speriat. Când a venit vara, floarea a înflorit. Întreaga grădină a aplaudat-o lung, din toată inima și cu ardoare. Iar el înflorea tot mai mult și devenea tot mai frumos.
Unii se prefac a fi mai buni sau mai puternici decât sunt în realitate. Iar cel care merită aplauze, cuvinte frumoase și bune se comportă modest și rezervat, fără a-și face publicitate realizărilor și abilităților. Totul se cunoaște în timp și, în cele din urmă, se vede cine se laudă și cine este cu adevărat demn de atenție.
(Din rețelele de socializare)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com