Soldatul superior din CT Koneatin a plecat la front încă în 2014, a visat la victorie și a fost distins cu „Crucea de Aur”. La 14 noiembrie 2025 legătura cu el s-a pierdut, iar rudele îl caută și cred că e în viață și într-o bună zi se va întoarce acasă.
Istoria lui Myhailo a fost povestită de soția sa, Natalia Gudciuk, pentru BUK media.
La 13 septembrie, Myhailo Gudciuk va împlini 45 de ani. Este originar din satul Dovgopilia, situat în ținutul muntos Putila, unde oamenii sunt obișnuiți încă din fragedă copilărie să se descurce singuri în toate. Așa a fost și Myhailo: a muncit din greu toată viața și s-a străduit pentru familia sa, pentru ca cei dragi să aibă tot ce le trebuie.
Myhailo a început să câștige bani încă din adolescență, la cincisprezece ani. Tatăl și-a părăsit familia, iar el era cel mai mare dintre cei cinci copii – de aceea, greul familiei a căzut devreme pe umerii lui. A săpat fântâni, a construit case, a lucrat la gater. Știa să dea rânduială lemnului și pietrei.
Myhailo și-a întâlnit ursita la muncă, acolo s-au cunoscut el și Natalia. S-au căsătorit peste doi ani, și au trăit împreună douăzeci. Au trei copii: fiica cea mare Alina, fiul Ivan și fiica cea mică Margarita. Și mai au și un nepoțel mic, care are doar doi ani – bunicul l-a văzut o singură dată.
„Este un tată minunat, m-a susținut în toate și mi-a dat sfaturi despre cum este mai bine”, își amintește Natalia. Au fost zile în care noi doi, cu soțul, găteam ceva împreună în bucătărie. Acelea au fost cele mai fericite zile”.
Când războiul a ajuns în est, Myhailo nu a așteptat să fie chemat. Încă din 2014, fără a avea măcar un ordin de încorporare în mână, a mers singur pe front. „Trebuie – înseamnă că trebuie. Cine, dacă nu eu?” – așa obișnuia să spună. Atunci a stat pe linia întâi timp de doi ani. În 2018, a plecat din nou pe front și a fost rănit în abdomen. După întoarcere, trebuia în sfârșit să rămână acasă, iar rudele sperau în tăcere că ce a fost mai rău trecuse deja.
Însă pe 24 februarie 2022, la prânz, a sunat telefonul de la centrul de recrutare. Deja pe 28 februarie, Myhaiol era din nou în război. De-a lungul a mai mult de trei ani, a venit acasă de câteva ori în concedii scurte – și fiecare astfel de sosire este amintită de apropiați drept cele mai fericite clipe. A luptat în regiunile Donețk și Zaporijjia, a asigurat apărarea antiaeriană în regiunea Jytomir, iar în ultima vreme a ținut linia în direcția Pokrovsk. Ultima lor conversație a avut loc pe 28 iunie 2025.
„Iubito, plec spre poziție, nu voi avea semnal o săptămână sau două”, i-a spus atunci Myhailo și, ca de obicei, o liniștea ca soția să nu se îngrijoreze. Apoi a cerut să i se dea telefonul fiicei. Când a vorbit cu ea, vocea îi tremura: „Nu plânge, totul va fi bine, mă întorc în curând și o să ne mai vorbim”, spunea tatăl, în timp ce lacrimile îi curgeau pe față. La sfârșit a rugat-o: „Promite-mi că n-o să plângi și că o ajuți pe mama”.
Cu puțin timp înainte de dispariție, Myhailo le-a spus glumind: transmiteți-mi un ciocan și niște cuie – că o să-mi construiesc o casă aici. Așa făcea haz de necaz că trebuie să stea pe poziții la nesfârșit. Iar cel mai mult visa la victorie și la ziua în care se va întoarce în sfârșit acasă.
La 14 noiembrie 2025, Myhailo a încetat să mai răspundă prin stația radio. Iar pe 18 noiembrie, cei de la centrul de recrutare au venit acasă cu o înștiințare. „Când au început să citească, parcă mi-a fugit pământul de sub picioare, m-a ars în piept de parcă ar fi fost apă clocotită. Nu puteam să credem – și nici acum nu putem”, spune Natalia. De atunci, pentru familie au început luni de așteptare istovitoare.
Pentru curaj și devotament, soldatul superior Mihail Gudciuk a fost distins cu „Crucea de Aur” din partea Comandantului Suprem al Forțelor Armate ale Ucrainei. Diploma a fost semnată de Oleksandr Syrski la 8 ianuarie 2026 – deja după ce Mihail fusese dat dispărut. Iar apropiații nu renunță la căutări și își imaginează din nou și din nou acea clipă – cum el va păși pragul casei părintești.
„Credem că este în viață”, spune Natalia. Primul lucru pe care-l vom face va fi să-l îmbrățișăm și să nu-l mai lăsăm să plece nicăieri”.
Atâția ani câți durează acest război, Myhailo Gudciuk s-a aflat pe prima linie – de la primele lupte din 2014 și până în prezent. Nu este în caracterul lui să dea înapoi – așa îl cunosc și acasă, și pe front. De aceea, chiar și în cea mai grea așteptare, rudele se agăță de credința lui de neînfrânt. Și știu: el se va întoarce negreșit.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com