Haina de pe bancă
Într-o iarnă geroasă, un profesor universitar pensionat mergea în fiecare după-amiază în același parc. Se așeza pe o bancă și lăsa lângă el o haină groasă de lână, deși el însuși tremura ușor de frig. Oamenii credeau că a uitat-o, dar adevărul era altul: haina era a fiului său plecat de mult timp în străinătate, un băiat rătăcit care rupsese legătura cu familia în urma unei cerți stupide.
Tatăl venea acolo zi de zi, sperând ca într-o zi fiul să treacă prin parc și să recunoască haina pe care i-o dăruise cândva. După doi ani de așteptare tăcută, într-o seară ningea abundent, iar banca era goală — bătrânul plecase acasă. Pe spătarul băncii, haina nu mai era; în buzunarul ei, însă, cineva lăsase un bilet simplu: „Iartă-mă, tată, am găsit drumul spre casă”.
(Din rețelele de socializare)
(T.L.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com