A iubit foarte mult viața…
…Dumitru Istrati a decis să plece voluntar pe front chiar în primele zile ale războiului. Pe mulți bărbați, care stăteau în coadă la comisariatele militare pentru a fi înscriși în rândurile Armatei Ucrainene, i-a îndemnat să procedeze așa sentimentul patriotic și înțelegerea profundă a pericolului adus de invazia rusă. Lui Dumitru Istrati nu i-au plăcut niciodată cuvintele pompoase și declarative. Era omul datoriei și a faptei.
–Pentru el faptele erau mai importante decât cuvintele, afirmă soția Ina. Nu-i plăcea mult să vorbească, ci să facă… Avea calitatea de lider și aprecia întotdeauna dreptatea. Fiind încă elev la școala din sat, visa să lucreze în organele de drept. După absolvirea școlii cu medalie de argint, s-a înscris la Academia Juridică din Odesa. A fost prima lui medalie. Iar ca apărător al Ucrainei a fost distins cu medalia de luptă „Crucea Eroului”. Ne-a rugat să nu afișăm acest lucru, căci pentru el și camarazii săi de arme misiunea cea mai importantă este să-l alunge pe inamic de pe pământul țării.
Soții Dumitru și Ina Istrati au aflat despre începutul războiului în drum spre Cernăuți.
–Dumitru era la volanul mașinii, eu alături de el, își amintește doamna Ina. Expresia feței lui m-a îngrijorat. Din privirea soțului am înțeles că el luase deja hotărârea. Ca jurist la Întreprinderea de produse din carne „Miaso Bukovyny” („Produse din carne din Bucovina”) din Noua Suliță avea dreptul să fie scutit de mobilizare, dar și din motive de sănătate – practica sportul și a fost grav accidentat la un genunchi. Însă el a căutat posibilitate să plece pe front. „Eu pe mine mă știu, totuna voi merge”, mi-a spus, argumentând: „Mă duc să lupt pentru copii noștri, trebuie să le fiu exemplu …”.
Soția a primit cu inimă grea această schimbare în viața lor. Erau aproape sufletește, poate mai aproape ca niciodată. Războiul le-a pus la încercare și rezistența dragostei lor, dar n-a putut s-o învingă. Oriunde s-a aflat ofițerul Dumitru Istrati, el n-a ratat nici o ocazie de a comunica prin telefon cu soția. Aceste convorbiri îi puneau balsam la inimă. Chiar și după luptele crâncene, când lăsa la o parte arma și lua în mână telefonul, vocea lui era liniștită, calmă și acest optimism trecea și la soție. Vorba lui – „Totul va fi bine” – deși repetată foarte des, răsuna întotdeauna sincer și convingător.
–De la Comisariatul militar din Noua Suliță a fost dus la poligonul din Iavoriv. Cum s-a ivit o posibilitate, am plecat la el, la Iavoriv. Chiar câteva ore petrecute împreună, însemna pentru noi foarte mult, spune doamna Ina. Apoi ei au fost duși pe linia frontului – în regiunea Donețk. A făcut parte din Brigada 24, era mai mare pe un pluton de cercetași. A participat la eliberarea Hersonului, la apărarea Bahmutului.
L-am vizitat de câteva ori pe front. Găseam transport și plecam la el. La fel procedau și soțiile altor camarazi de arme ai lui Dumitru. M-am împrietenit cu ele – doar avem aceeași soartă, împărtășeam aceeași speranță, ne plângeam de aceleași retrăiri și îngrijorări.
Voluntarii din Dinăuți, dar în permanență Vlad Dântu, îi vizitau des pe consătenii noștri de pe front aducându-le ajutoare umanitare, pregătite de locuitorii satului. Ultima dată când am fost la Dumitru, am apelat la ajutorul lui Vlad, el pleca în aceeași direcție… Dumitru când mă vedea, îmi zicea: „Și aici m-ai găsit?!”. Eram cei mai fericiți în acele clipe ale scurtelor noastre întâlniri…
Acea, ultimă întâlnire a noastră, a avut loc cu șase zile înainte de moartea lui Dumitru. Era 30 decembrie a anului 2022. Aveam de gând să mai rămân la el ca să întâlnim împreună Anul Nou. Însă soțul mi-a spus să mă întorc acasă: „La copii le trebuie mamă, mai ales că vine o sărbătoare atât de frumoasă”. L-am ascultat fără să conștientizez că ruga sa îmi va fi călăuză pentru toată viața.
Am comunicat prin telefon până în ultima zi a vieții lui. El a căzut în luptă la 5 ianuarie 2023. Încă nu știam nimic despre această tragedie care s-a abătut asupra familiei noastre. Continuam să-i sun, dar telefonul tăcea. Apoi m-a sunat un camarad de-al lui Dumitru, care m-a anunțat că Dumitru și un camarad de-al său au fost atacați de inamic cu o rachetă. Corpurile neînsuflețite ale lor au fost aduse noaptea, când au încetat luptele. De odată mi s-a întunecat în fața ochilor și nu-mi venea să cred celor auzite. Nici astăzi nu cred că Dumitru al meu nu mai este printre cei vii. Este undeva aproape…
Vestea neagră despre moartea lui Dumitru Istrati a sosit la Dinăuți în toiul sărbătorii luminoase a Nașterii Domnului. Copiii cântau la ferestrele gospodarilor satului „O, ce veste minunată…”. Pe bolta cerului spiritual lucea steaua-călăuză – steaua de Bethleem, iar cea a destinului bunului creștin, Dumitru Istrati, se stinse. Se spune că cel, care moare în timpul acestor mari sărbători, nimerește direct în Împărăția Cerurilor. Era vremea colindelor, iar clopotele din Dinăuți, cu sunetul lor prelung, l-au petrecut în veșnicie pe vrednicul apărător – Dumitru, fiul lui Constantin și Ana, soțul Inei și tatăl gemenilor Daria și David Istrati. La Nașterea Domnului se citește din Evanghelie următorul verset: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”. Anume pentru pace și pentru bunăvoire între oameni Dumitru Istrati și-a jertfit ceea ce avea mai scump – viața.
–Dumitru a dorit ca noi, părinții, să servim drept exemplu pentru copiii noștri. În acei puțini ani, în care ne-a fost sortit să fim împreună, am trăit în armonie și iubire, încât fiul și fiica să simtă această căldură a relațiilor noastre și a căminului familial. Dumitru nu pierdea timpul în zadar, îi plăcea să citească, iubea sportul și pe placa lui de mormânt este incrustată mingea de fotbal și cartea. A iubit foarte mult viața, constată cu profund regret soția Ina.
În memoria copiilor săi rămâne pentru totdeauna chipul lui luminos. Vor trece ani și ei îi vor înțelege și măreția faptelor…
„Dacă nu eu, atunci cine?”
–Mai rar așa oameni ca Dumitru Istrati, constată cu mare regret Irina Șkumatova, directoarea întreprinderii „Miaso Bukovyny” („Produse din carne din Bucovina”). Era omul care vorbea puțin, dar făcea multe lucruri frumoase. Era onest și competent. Lui nu trebuia să-i explici prea mult, înțelegea din jumătate de cuvânt ce trebuie să facă și cum să facă. Dumitru era patriot al întreprinderii noastre, îl stima întregul colectiv. Nu le-a refuzat niciodată tuturor celor care îi cereau ajutor sau sfaturi. Fără nici o plată acorda consultație juridică muncitorilor noștri, le întocmea documentele necesare.
Dumitru Istrati a făcut parte din categoria oamenilor pe care te poți bizui în clipele cele mai grele. Până a nimeri pe front, el și-a demonstrat aceste calități la locul lui de muncă, la întreprinderea „Miaso Bukovyny” din Noua Suliță.
–Când trebuia să plec în concediul de maternitate, i-am încredințat conducerea întreprinderii anume lui Dumitru Istrati, povestește doamna Irina Șkumatova. Eram convinsă că totul va fi bine și juristul nostru a îndreptățit această încredere. Dar a început războiul și totul s-a schimbat. Peste câteva zile Dumitru a venit la întreprindere cu rucsacul pregătit să plece pe front. Am stat cu el mult de vorbă. Avea tot dreptul să fie scutit de mobilizare, dar nu dorea să se folosească de aceasta. Mi-a spus clar și cu fermitate: „Dacă nu eu, atunci cine?”. Ce-i drept, după convorbirea noastră n-a plecat la comisariat. S-a prezentat acolo a doua zi. Mai târziu am aflat că aceste cuvinte le-a spus și soției Ina, și părinților Constantin și Ana. Iar drept argument în plus avea cu el rucsacul pregătit pentru mobilizare.
…Omul cu rucsacul. Pe el îl asociezi involuntar cu un călător, pornit pe căi necunoscute sau cu obstacole neprevăzute. Rucsacul, în închipuirea multora, este un atribut al romanticului și al rezistenței. Drumul pe care l-a ales în acel moment Dumitru Istrati era greu, periculos și necunoscut, fiindcă nu mirosise până atunci praf de pușcă, n-a trecut prin focul luptelor. Era un drum pe care îl parcurg cu demnitate doar eroii adevărați…
–El a plecat cu dorința fierbinte în suflet să-și apere țara, continuă doamna Irina Șkumatova. Asemenea oameni sunt eroi adevărați, indiferent de le este pieptul plin de medalii sau nu. El credea în victorie și în prosperarea țării. Fiind în concediu de scurtă durată, Dumitru a trecut și pe la întreprindere. Am discutat nu despre front, ci despre planurile noastre pașnice. Iubea viața și se străduia s-o trăiască frumos și cinstit cu sine însuși. Iată de ce vestea despre moartea lui a fost un șoc pentru întregul nostru colectiv. Nu-mi venea să cred celor auzite. Am avut alături un specialist minunat, un om dintr-o bucată și-i simt lipsa foarte mult.
O înțeleg foarte bine pe soția lui Dumitru – Ina. Mi-am pierdut și eu soțul și cunosc asemenea dureri. Dragostea lor a fost sinceră și curată. Ea așa a și rămas – Ina, cu blagoslovirea lui Dumitru din ceruri, a transformat-o în iubire și grijă enormă pentru cei doi copii ai lor. Întru înveșnicirea memoriei lui am inaugurat la întreprindere o placă memorială.
Îmi amintesc foarte des de el, fiind conștientă de faptul că s-a dus prea devreme dintre noi. Regret, fiindcă putea să săvârșească multe fapte bune. Dar a ales cea mai importantă faptă – pe cea eroică.
Deseori îmi apare în imaginația mea – cu chipul luminos, cu privirea senină, cu zâmbetul pe față și cu rucsacul pe umeri…
Scriu Scripturile că „nici unul din noi nu trăiește pentru sine și niciunul din noi nu moare pentru sine”. Chiar dacă Dumitru Istrati nu citise acest verset, el era convins de aceste pururea adevăruri, cum era convins că alese calea corectă, când și-a pus pe umăr rucsacul de mobilizare…
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com