El s-a născut la finele lui Făurar, când fulgii cad ca nişte stele şi gerul bate la fereastră, iar vântul cântă pe potecile albe ale codrului de argint din Bucovina. El, Arcadie Opaiţ, şi-a făcut apariţia în această lume când părinţii s-au întors la baştină din stepele pustii şi fără margini ale Kazahstanului, unde vor fi duşi, conform deciziei din 10 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, fiindcă tatăl viitorului poet, în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar” român, devenind astfel „duşman al puterii sovietice”. A văzut pentru prima dată lumina zilei „în Cireşul” istoric, unde „stelele concurau dinţii capcanei” şi „îngerii obosiră” de atâta aşteptare, „ţinând porţile deschise”, prin care, „în galop”, trecea „herghelia mântuirii”, iar „în cerul din faţa casei” părinteşti, „bătrânii au săpat fântâni” şi „se visau purtaţi de mână prin soare”. „Spre dimineaţă/ cocoşii vestirii/ trezeau cu numele” lui „pământul”. Atunci, „în Univers începu secerişul”.
În frumoasa localitate de la poalele Carpaţilor a rămas îndepărtata lui copilărie, unde „Pe prispele date cu humă/ odihneau curcanii/ amatori de senzaţii”. Păstrând tradiţia milenară, în timpul Crăciunului, când „e frig” şi-l cuprindea un aprig „dor de Ţară”, pornea în acei misterioasă şi fermecătoare seară spre casele ţăranilor din sat „cu-n colind/ sfârşitului de veac”. Înotând „prin troiene de tăceri”, colindătorii „fără de stea”, „trecând deşertul/ de la azi la ieri”, erau primiţi cu uşile deschise şi mesele pline de bucate, ca în această minunată seară a naşterii Mântuitorului „să împărţim păcatul omenesc/ să ne topim/ seninul din aripă/ să-l bem ca fraţi/ la prânz dumnezeiesc”. Aici au trecut şi anii de şcoală sovietică, când „gura ni-e închisă/ cu zăvorul”, fiindcă „şi mama/ ne e mama altuia/ că-a noastră/ ne-a lăsat cu dorul”, nevoiţi „ne-am risipit destinu-n geografie”.
Cu aceste gânduri senine, când a sosit vremea maturităţii, s-a îndreptat către cazarma militară, fiindcă a venit ora „în curând să mă vândă/ să mă schimbe pe-un nimb/ de care frizerii ascut/ lama briceagului”. Atunci şi-a amintit de „sfântul Gheorghe”, care „Desculţ trece greu”, ca şi dânsul, „prin iarbă/ depunând mărturii/ veşniciei”. Şi-a îndeplinit cu cinste datoria faţă de un fost imperiu totalitar, „fabulos”, din care „n-au rămas decât cioburile” şi, fiind lăsat la vatră, a apărut în aula universitară cu o desagă de cărţi rare, dorind ca în auditorii „să intre/ trecutul să intre/ tânăr/ cu regatul întreg”, conştient de faptul că nu va „pierde momentul/ când trecutul/ va ajunge-n prezent”. Acel prezent a devenit istorie în 1969, când Profesorul şi-a ales oastea visătorilor de profesie. Studentul Arcadie Opaiţ a intrat în ea. A intrat „cu cerbi adunaţi în poeme”, cu „cântecul celor învinşi”, pentru a „arde până la ultimul verb”, cercetând „adâncurile” durerii unui ţinut de la margine de Ţară, „fericit” de raza lui „octombrie”. El îşi dădea bine seama că pentru această faptă poate fi bătut cu „pietrele”, sub care „încă e viu Mântuitorul”.
Petru GRIOR
În imagine : Arcadie Opaiţ, împreună cu colegii de generaţie – poeţii Ilie T. Zegrea, Vasile Tărâţeanu, Arcadie Suceveanu şi Ştefan Hostiuc.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com