La 25 aprilie 1792 apare cântecul „La Marseillaise”, compus de Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836). Claude Joseph Rouget de Lisle a fost un ofiţer genist, poet şi dramaturg francez. Este cunoscut îndeosebi ca fiind autorul imnului național al Franţei – „La Marseillaise”. Imnul a fost scris la Strasbourg, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1792, imediat după declararea războiului cu Austria. Titlul inițial era „Cântecul de război al armatei de pe Rin”. La 30 iulie 1792 melodia a fost cântată de voluntarii republicani din Marsilia, la intrarea lor în Paris, de aici provenind denumirea „La Marseillaise”. Mai târziu, la 14 iulie 1795, „La Marseillaise” a devenit în mod oficial Imnul naţional al Franţei.
La 25 aprilie 1885 Patriarhia Ecumenică de Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a trimis mitropolitului primat Calinic Miclescu, în calitate de preşedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Tomosul de autocefalie prin care „cu bucurie sufletească binecuvântează Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-o autocefală întru toate de sine ocârmuită”.
Constantin Miclescu, viitorul Mitropolitul Calinic Miclescu, s-a născut la data de 16 aprilie 1822, în orașul Suceava, dintr-o veche familie boierească, unchiul său fiind viitorul mitropolit al Moldovei, Sofronie Miculescu. A fost călugărit la Huşi la 18 iunie 1842, sub numele Calinic, de către unchiul său, episcopul Sofronie Miclescu. Între anii 1851 și 1858 este egumen la Mănăstirea Slatina, când a înființat o școală în satul Mălini pentru copiii țăranilor. Activează ca membru în Divanul Ad-hoc (1857). Pentru o perioadă, PS Calinic este numit ca locțiitor de episcop la Huși (8 noiembrie 1858-15 ianuarie 1861), după care devine din nou egumen la Mănăstirea Slatina (1861-1863). La data de 7 mai 1863, PS Calinic este numit ca locțiitor de mitropolit al Moldovei, apoi la 10 mai 1865 este numit mitropolit al Moldovei prin decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După moartea mitropolitului Nifor Rusailă, la 31 mai 1875 ÎPS Calinic Miclescu este ales mitropolit primat al României, deținând această demnitate până la moarte. În timpul păstoririi sale, s-au deschis cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, s-a înființat Tipografia Cărților Bisericești (1882). Mitropolitul Calinic Miclescu a trecut la cele veșnice la 14 august 1886, în București. A fost înmormântat la Mănăstirea Neamț, în pridvorul mic, în partea de vest, chiar în același mormânt cu unchiul său Sofronie Miclescu.
La 25 aprilie 1913 s-a stins din viață clasicul literaturii ucrainene, Myhailo Koțiubinski. Viitorul scriitor, Myhailo Myhailovyci Koțiubinski, s-a născut în cătunul Abazivka, o suburbie a orașului Vinnyția, la 17 septembrie 1864, în familia unui mic funcționar. Casa în care a văzut lumina zilei Myhailo Koțiubinski a fost construită în anii 20 ai secolului al XIX-lea de bunicul acestuia pe linia maternă, colonelul de artilerie, Maksym Abaza. Cătunul care a apărut apoi în jurul acestei case se numea Abazivka. Era o casă țărănească, de sărbători fiind văruită și vopsită. În această casă, cu mici intervale de timp, scriitorul, vestitul activist public din Ucraina, președintele Societății „Prosvita” din Cernigov, unul dintre activiștii „Societății urmașii lui Taras”, Myhailo Koțiubinski, a trăit 33 de ani din cei 48 de ani ai vieții sale pământești.
Capul familiei, secretarul de gubernie și tatăl scriitorului – Myhailo Koțiubinski – a fost un om bun la suflet. Nu suferea nedreptatea și nu se străduia să le intre în voie șefilor, de aceea a fost nevoit deseori să-și schimbe locul de serviciu. Mama scriitorului, Glicheria, născută în 1837, provenea dintr-un neam vestit de moldoveni – Abaza. Avea un gust rafinat, deprinderi nobile, iubea literatura și arta. Când în anul 1863 ea s-a căsătorit cu Myhailo Koțiubinski, văduv și cu copii de la prima soție, tatăl ei, Maksym Abaza, nu a acceptat decizia fiicei sale. Atunci tinerii însurăței au fost primiți de bunelul Filip Abaza, fost ofițer exilat din Sankt-Petersburg, în casa sa din Vinnyția.
Marele om de litere ucrainean, Myhailo Koțiubinski, a rămas recunoscător mamei sale pentru educația aleasă primită de la ea. Scriitorul a moștenit de la mama sa, după cum va recunoaște el însuși, „starea fină și profundă a sufletului”, „iubirea și înțelegerea naturii”. Mai târziu Myhailo Koțiubinski își va aminti: „Am crescut sub influența mamei, de ea eram mai aproape decât de tata. Toți spun că noi ne semănăm nu numai la înfățișare, dar și după caractere, și după preferințe”. Mama lui Myhailo Koțiubinski, Glicheria, era foarte credincioasă, educându-și copiii în spiritul credinței ortodoxe.
Myhailo Koțiubinski, fiind pasionat de creațiile lui Taras Șevcenko și Marko Vovciok, a hotărât să devină scriitor. Nu i-a fost sortit să obțină studii superioare, însă a fost un mare autodidact, a însușit nouă limbi, inclusiv româna. În anul 1891 a susținut extern examenele la Școala normală din Vinnyția, primind titlul de învățător popular.
Dorința de a deveni scriitor l-a dus în 1890 la Lviv, unde a făcut cunoștință cu Ivan Franko. În 1892, cu ajutorul cunoscutului bibliograf, etnograf și publicist, Myhailo Komarov, Myhailo Koțiubinski este inclus în componența comisiei de luptă împotriva filoxerei din Odesa. Misiunea ei era profilaxia acestei boli la vița-de-vie în Basarabia și Crimeea. În rezultatul aflării sale în Basarabia, Myhailo Koțiubinski a scris câteva nuvele, inspirate din viața localnicilor. Numele scriitorului în poartă în prezent un liceu din Chişinău.
În anul 1898 Myhailo Koțiubinski, împreună cu familia, se stabilește cu traiul la Cernigov. Aici scriitorul desfășoară o amplă activitate literară și publică. În această perioadă de sub pana maestrului cuvântului artistic apar schița „Florile mărului”, nuvelele „Persona grata”, „Intermezzo”, povestirea „Fata morgana”.
Din cauza bolilor (astmă, tuberculoză și probleme cu inima) Myhailo Koțiubinski, în perioada 1909-1912, pleacă de câteva ori la tratament peste hotare. În vara anului 1910 el își întremează sănătatea în Carpații ucraineni. Sub impresiile de aici el scrie opera sa de căpătâi „Umbrele strămoșilor uitați”, publicată în 1911. În baza acestei povestiri a lui Myhailo Koțiubinski vestitul regizor de filme, Serghei Paradjanov, toarnă filmul artistic cu aceiași denumire, care a fost premiat la festivalurile internaționale. În rolul principal s-a produs actorul Ivan Mykolaiciuk, bucovinean de origine. Și tot bucovineanul Mircea Lutic a tradus în română un fragment din povestirea „Umbrele strămoșilor uitați” de Myhailo Koțiubinski.
Inima bolnavă a lui Myhailo Koțiubinski a încetat să bată la 25 aprilie 1913, în al 49-lea an al vieții scriitorului. El a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Sfânta Treime din Cernigov. La funeralii au participat câteva mii de persoane. Pe sicriul lui a fost pusă o cunună, împletită din rămurele de măr înflorit.
La 25 aprilie 1920 s-a născut Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume. a fost prima femeie neurochirurg din lume. În toamna anului 1939 a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945. În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie. Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur. Anul 1944, deși anul cumplitelor dezastre provocate de război, a însemnat totuși un moment decisiv în cariera Sofiei Ionescu. Se întâmpla ca, în urma frecventelor bombardamente asupra Bucureștilor, să fie aduși, în același timp, prea mulți răniți în raport cu numărul mic de medici care trebuia să le salveze viața. În acest context, un copil rănit, pentru care intervenția chirurgicală era de maximă urgență, a fost adus într-un moment în care nici un medic nu era disponibil. Spre surprinderea tuturor, în special a doctorului Bagdasar, tânăra studentă s-a oferit să-l opereze, intervenție care s-a dovedit salvatoare. Sofia Ionescu-Ogrezeanu s-a stins din viaţă la 21 martie 2008.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com