Sătenii îl văd mai în fiecare dimineaţă pe acest bărbat înalt de statură, dar istovit de povara anilor, stând pe scaunul de la poartă şi meditând. Multe le-a mai văzut şi îndurat badea Petrea în veacul său. Micuţ era atunci când călăii regimului stalinist i l-au dus şi l-au prăpădit pe bunul său părinte, lăsându-l în grija mamei alături de cele trei surioare mai mici. Poate de aceea, de fiecare dată când vede un copil mai necăjit, pe badea Petrea îl podidesc lacrimile, îi mângâie cu blândeţe chica acestuia, mângâiere de care nu a avut parte.
Avea vreo 11 ani când prin satele noastre a început să mişune maşina roşie a regimului, măturând de la gospodari toate bunurile agonisite, iar pe cei nesupuşi deportându-i în Siberii de gheaţă. În memorie i s-a întipărit bine ziua când tatăl său, gospodar de frunte din sat, care-şi câştiga în sudoarea frunţii pâinea cea de toate zilele, a fost arestat şi dus în locuri necunoscute de unde nu s-a mai întors…
— Tăticule, cine sunt bărbaţii ceea, care au venit la primărie cu nişte maşini negre? — l-a întrebat Petrică mai mult în şoaptă pe părinte.
Tatăl nu i-a răspuns. Îi era teamă să traumatizeze copilul. În jur domnea o liniş te de mormânt. Părintele i-a făcut semn feciorului să tacă şi băiatul n-a îndrăznit să mai întrebe o dată. A tăcut. Ocolind mai multe locuri „periculoase”, cei doi — tata şi fiul, au ajuns la pădurea bătrână de la marginea satului. Era locul lor preferat. Cândva, pe timpuri bune, umblau împreună la ciuperci, ba mai adunau şi nişte lemne pentru iarnă. Petrică era alături de tata în toate cele de mic copil. De data aceasta erau cu ochii în patru. Aici, ca şi în câmp, în orice clipă riscau să dea nas în nas cu paznicul înarmat — o „coadă de topor”, care păzea de oamenii satului „bunurile poporului”. Petrică văzuse zilele trecute câţiva paznici înarmaţi, dar nu a înţeles atunci de ce aceştia umblă prin sat. La marginea satului, unde cândva familia lor avea o grădină mândră şi îngrijită, se întindea acum lanul colhozului. Exact lângă fosta lor cotă de pământ era un stejar secular. Adineauri la umbra lui, după ce mâncau la amiază, preferau să se odihnească plugarii, istoviţi de muncile câmpului, Acum, însă, el serveşte drept turn de pază. „Oamenii răi”, care au venit naiba ştie de unde, au amenajat în vârful copacului o căsuţă din care urmăresc ce se petrece în câmp. Şi dacă îi vine cuiva în cap să strângă spicele, ce au mai rămas pe jos în urma combinei, este prins şi dus la primărie, iar acolo… cine ştie ce se întâmplă — primeşte o adresă cu un singur drum. Dacă apare cineva prin apropiere — fie copil sau matur, încep să tragă din armă şi să strige.
Se zărea de ziuă. Copacii îşi dezbrăcau ultimele frunze, atingând cu crengile lor goale azurul rece al cerului.
— lată că a venit şi iarna, a spus pe un ton încet tatăl abia ascunzându-şi lacrimile.
— Cum veţi ierna voi fără mine?
— Tăticule, dar de ce fără tine? Nu trebuie să pleci nicăieri, i-a obiectat băiatul.
— Nu cred că e posibil, fiule. Nu vezi ce se petrece în sat? Recolta ne-au luat-o. Oamenii spun că va fi şi mai rău, că vor veni şi ne vor mătura ultimele rezerve pentru „a îndeplini planul”.
— Despre ce plan vorbeşti, tăticule?
— Numai Dumnezeu Sfântul ştie. Am auzit doar cum strigau activiştii: „Chiaburule, trebuie să faci plan la stat!”
— Dar, oare, suntem noi chiaburi?
— N-am fost niciodată. Acum am devenit. Ce fel de chiaburi sunt acei care muncesc din zori până în noapte? lată, pe unchiul tău, Ştefan, fratele mamei, l-au scos din casă, numindu-l chiabur. Iar acel chiabur are zece copii şi este negru de atâta muncă.
Tatăl a oftat adânc şi a dat din mână vraişte înspre pământ.
— Oare există undeva dreptate pe lumea aceasta?
— Tăticule, a continuat să insiste feciorul. -învăţătorii ne spun la şcoală că în colhoz va fi mai bine, că acolo nu vor mai fi bogaţi şi nici săraci şi că fiecare va avea parte de tot ce are nevoie pentru familie.
— Cine ştie? Un an întreg au lucrat oamenii pentru acele zile-muncă. Au promis să le dea pâine în schimb. Dar ce-au făcut? Cum să ierneze bieţii oameni? Zăpada încă n-a dovedit să cadă, iar mătuşa Ileana, care lucrează în colhoz, umblă pe la vecini să împrumute un pic de făină pentru a-şi hrăni copiii! Eh, colhozule, cine dracul te-a mai inventat?! lată că am ajuns.
Bărbatul s-a uitat cu atenţie împrejur şi s-a apropiat de un copac scorburos.
— lată, dragul tatei, aici este locul nostru tainic. Să păstrezi această comoară ca ochii din cap. Aici este ascunsă salvarea voastră. Nu sunt multe produse: un sac de crupe de grâu şi jumătate de sac de hrişcă. Dacă va fi mai greu, o să vă prindă bine şi acestea. Altceva n-am putut să mă gândesc pentru a avea grijă de voi. Nici prin cap nu mi-a trecut că va trebui să ascund cele agonisite cu mâinile astea bătătorite? De acum înainte rămâi, fiule, cel mai mare în familie. S-o ajuţi pe mama şi să ai grijă de surioare.
Petrică s-a lipit de tata. Pe obraji li s-au prelins lacrimi. Simţeau parcă amândoi că ceva o să li se întâmple…
Aici firul amintirilor s-a rupt. Badea Petrea a oftat adânc şi a ridicat mâinile spre cer: — De ce a trebuit să se întâmple astfel?
De ce aceşti oameni harnici şi gospodari au fost supuşi la atâtea încercări?
Prin faţa ochilor i s-a perindat în câteva clipe întreaga-i viaţă. Seamănă la chip cu bunul său părinte pe care l-au prăpădit când era încă copil şi care i-a lipsit mult de tot atunci când îi era greu. A fost şi este un om stimat în sat. Cu mâinile proprii şi-a durat o casă de o rară frumuseţe. A crescut şi a dat în rând cu lumea doi băieţi şi două fete, iar acum se alină cu nepoţii, care s-au făcut şi ei mari.
Ştergându-şi pe neobservate o lacrimă ce i s-a prelins pe obraz, badea Petrea reveni la noianul amintirilor sale amare.
…Se vor mai vedea, oare, cândva? Tatăl înţelegea că aşa ceva nu va mai fi. Numai Petrică, cu mintea-i de copil, nu vroia să înţeleagă ce se întâmplă.
Dintr-odată se auzi trosnet de crengi. Undeva mai departe s-au auzit voci puternice şi lătrat de câini.
— Căutaţi-i pe acei chiaburi criminali! Trebuie să-i găsim neapărat!
Şi din nou strigăte şi împuşcături. Câinele a tăcut. Iarăşi cineva a tras un foc de armă. Undeva din vale a apărut paznicul principal al colhozului — negru parcă numai ce ieşise din infern — dulăul Vulcan.
Văzându-I, copilul s-a pierdut. îşi închipuia că dulăul îl apucă de gât şi îl rupe în bucăţele. Pierzându-şi cumpătul, el a strigat cu glas tare. Când şi-a revenit, era deja în braţele tatălui. în faţa lor stătea activistul satului, Nicolai, poreclit de toţi sătenii Coţcarul. Imediat cum călăii roşii au început să mişune în sat, s-a dat de partea lor şi a început să umble pe la casele oamenilor şi să le măture din poduri tot ce agonisiră. în spatele lui stăteau alţi doi bărbaţi laţi în spete cu arma la umăr. Tustrei urlau ceva neînţeles de Petrică.
— Ce faci, Ioane, în pădure atât de devreme? — a întrebat şmechereşte Coţcarul, apropiindu-se de copacul rămuros.
Acesta ţinea în mână o vargă lungă de metal cu capătul ascuţit sub formă de suli ţă. Prin localitate se zvonea că Nicolai ar fi împrumutat acel instrument chiar de la Aghiuţă, deoarece nu era prin sat un astfel de ascunziş, care să nu fi fost descoperit de acea unealtă satanică. Unde nu ar fi căutat — în paiele din anii trecuţi sau în gră mezile cu gunoi, peste tot găsea proviziile ascunse de săteni. Acum acea unealtă blestemată cotrobăia prin comoara lui Petrică.
— Este! — a strigat victorios Coţcarul către ajutorii săi, care-i luară deja sub strajă pe Petrică şi pe tatăl său. — Nu vei ascunde nimic de ochiul bolşevic, a spus mândru Nicolai.
Către miezul zilei arestaţii au fost aduşi în sat. în curtea primăriei Petrică l-a sărutat pentru ultima dată pe bunul său părinte.
Unul dintre oamenii înarmaţi l-a însoţit până acasă şi i-a ordonat să pună lacăt la gură şi să nu spună nimănui nici un cuvânt. Băiatul aşa şi nu a înţeles ce se întâmplă cu tata. Bărbatul îi vorbea într-o rusă practic neînţeleasă. Toată noaptea nu a închis nici un ochi. L-a visat pe tata cum îi spunea că de acum înainte rămâne bărbat în casă şi că trebuie să aibă grijă de mama şi de surioare. Era tot atât de senin la faţă după cum îl ştia. în ziua următoare Petrică s-a sculat mai dimineaţă ca de obicei. Le-a trezit şi pe surioarele mai mici. S-au îmbrăcat repede şi au plecat împreună la primăria din sat pentru ca şi ele să-şi ia rămas bun de la tatăl lor, care a fost judecat ca duş man al poporului. Însă Coţcarul i-a alungat pe copii, ameninţându-i că-l va slobozi pe Vulcan.
Astfel au pierit speranţele copilaşilor, care s-au întors acasă cu feţele plânse şi cu inimile împietrite de durere pentru părintele lor, care la fel ca alţi gospodari din satele noastre a fost dus în Siberii de gheaţă sau în stepele Kazahstanului de unde nu s-au mai întors niciodată…
Badea Petrea a intrat în casă tăcut fără să mai spună vreun cuvânt. A luat încet candela de la locul ştiut şi a aprins-o ca de fiecare dată când vroia să-l pomenească pe cel care i-a dat viaţă.
Dumitru VERBIŢCHI