Arcadie SUCEVEANU: „Adio, iubite prietene, îmi va fi dor de tine…

ilie-luceac_17147100

Grea pierdere, precipitată plecare

Iată că timpul n-a mai avut răbdare. Îngerul l-a strigat pe bunul nostru coleg și prieten Ilie Luceac să serbeze împreună Duminica Mare în ceruri.

Grea pierdere, precipitată plecare, dureroasă despărțire.

Ilie este primul din cercul nostru de prieteni, care, supărat brusc pe această lume, pleacă „la poporul stelelor”. Știm că avea încă multe proiecte literare, avea vocație și multă sete de viață. Suntem nedumeriți și oripilați, ne este extrem de greu să acceptăm evidența.

Încă din tinerețea noastră studențească, el a întruchipat imaginea de om al cărții. Întreaga sa viață a trăit cu cărțile și printre cărți, și-a făurit o bibliotecă uriașă, cum nu avea nimeni dintre noi. Într-o lume pragmatică și înrobită de materialitate, într-o lume care se pare că a renunțat la sensibilități, cartea i-a fost steag de luptă și zid de cetate. Citise foarte mult, avea lecturi întinse și cunoștințe profunde în mai multe domenii – muzică, literatură, istorie, pictură etc.

A avut o viață grea și convulsionată, așa cum îi este dat să trăiască, într-o societate ticăloșită, unui om de cultură. Dar a trăit demn, fără fard și pompă. Nu a râvnit să fie cu orice preț un personaj al cetății, nu a cules laurii tribunelor. A fost un profesor erudit și un editor priceput, a fost un intelectual de speță aleasă. Dar mai cu seamă a fost un cercetător cu înclinație pentru investigația de arhivă. A pus în circulație materiale și informații mai puțin cunoscute sau chiar inedite referitoare la istoria culturii și civilizației românești în Bucovina, în special la dinastia de cărturari și patrioți bucovineni Hurmuzachi. A scris cronici și recenzii la cărțile colegilor săi de generație, a realizat ample dialoguri cu descendenți ai unor personalități bucovinene risipiți prin alte părți ale lumii. Lucrările sale se caracterizează printr-un documentarism erudit, aplicat minuțios, prin profunzime și eleganță.

Fulgerul negru căzut ca din senin acum două zile a doborât un copac rar și nobil, un copac care crește greu în pădurea românească din această parte de lume. Noi, cei care i-am fost în preajmă, care i-am auzit framătul sufletului și i-am gustat fructele simbolice, nu-l vom uita, îi vom păstra în memorie imaginea de om delicat și intelectual incoruptibil.

Adio, iubite prietene, îmi va fi dor de tine. Regret și mă simt într-un fel vinovat că te-ai decis să pleci atât de inopinat, mânat de o grabă inexplicabilă, tocmai acum când – după o primăvară rece și capricioasă – în Sinăuții tăi, în pădurea de lângă Iazul Curții, ca și în întreaga Bucovină, au înflorit teii.

Îți voi păstra imaginea vie și neîntinată în galeria oamenilor dragi care mi-au marcat viața. Voi reveni mereu la masa prieteniei noastre.

 Arcadie SUCEVEANU

Lasă un răspuns