Aron Pumnul – Mihai Eminescu (Influența „Lepturariilor” asupra formării poetului)

cernauti-manifestari-culturale-prilejuite-de-ziua-culturii-nationale-si-zilele-mihai-eminescu

„Pumnul nu era nici semeţ, nici pretenţios, ci de o înfăţişare simpatică şi cu o fire foarte blândă. Pre copii îi trata ca un tată pre fiii săi cei mai drăgălaşi. Niciodată nu cerea de la ei decât aceea ce fiecare era în stare să facă fără multă încordare şi bătaie de cap. De aceea şi şcolarii îşi împlineau cu plăcere datoria. Aveau drag şi iubeau cu căldură pre profesorul lor, şi această dragoste şi iubire se răsfrângea mult şi asupra obiectului ce li se propunea, iar profesorul era îndestulat si multămit de învăţăceii săi”.

(Ion Gh. SBIERA)

Sub influenţa activităţii pedagogice şi a „Lepturariilor” lui Aron Pumnul, în Bucovina a crescut o generaţie nouă, o generaţie fanatizată în tot ce este autentic românesc şi care s-a opus cu îndârjire tendinţelor de înstrăinare a sufletului românesc, ceea ce a păstrat caracterul românesc al acestei provincii. În calitate de profesor, timp de 18 ani, el a desfăşurat o rodnică activitate didactică şi de educaţie naţională şi patriotică, a colaborat cu fraţii Hurmuzaki la opera de renaştere naţională a românilor din Bucovina.

Venind din Ardeal, el şi-a legat soarta de Bucovina.

Cu deosebit elan Aron Pumnul s-a angajat la elaborarea şi editarea „Lepturariului românesc” (Viena, 1862-1865), care cuprinde un bogat material informativ despre scriitorii români de până la el şi este prima antologie a scrisului românesc, care cuprinde 2020 de pagini. Prin această vastă lucrare el se impune şi ca istoric literar, elaborând o didactică proprie. „Lepturariul” este un manual de istorie al literaturii române, destinat învăţăceilor din teritoriile austroungare. Acest scop a determinat şi selecţia scriitorilor, despre care a avut numai cuvinte de laudă. El nu-i critică chiar şi pe „scriptorii” fără valoare estetică, evidenţiind însă activitatea lor naţională şi patriotică, introducând, alături de nume de rezonanţă precum V. Alecsandri, D. Bolintineanu, loan Heliade Rădulescu etc., şi scriitori ocazionali, numele cărora se cunoaşte astăzi doar din „Lepturariile” lui Aron Pumnul. Unii dintre ei sunt cunoscuţi şi din poezia „Epigonii” a lui Mihai Eminescu. Titu Maiorescu a criticat nu numai limba, dar şi metodologia „Lepturariului”, considerând că Pumnul a confundat „cantitatea cu calitatea”, el critică notiţele biografice ale unor astfel de scriitori ca Ion Pralea, Daniil Scavinschi etc., făcând abstracţie de faptul că A. Pumnul avea ca scop prioritar să creeze, în condiţiile unei provincii austriece anexate, un volum patriotic şi nu a făcut o selecţie estetică exigentă a scriitorilor. „Lepturariul” fusese destinat învăţăceilor dintr-un gimnaziu austriac, iar autorul lui dorea ca aceştia să citească cât mai mult româneşte, lacob Negruzzi scria în acest sens: „Când ieu în mână pe Daniil Scavinschi, sau pe Beldiman, sau pe Alecu Donici, sau cine ar fi din cei vechi, cu toată lipsa lor de instrucţiune, cu toată neadâncimea simţirei sau cugetărei, cu toată lipsa de gust estetic chiar pentru formă, dacă nu am totdeauna mulţămire, cel puţin nu simt nemulţămire, pe când dacă ieu pe toţi modernii, Hajdeu, Alexandru-Urechie, Dunca, Grandea şi tutti quanti simt de la întâia linie dezgust ce nu pot descrie” (după I. E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, voi. V, Bucureşti, Editura „Bucovina”, 1934, p. 169-170).

Sunt memorabile cuvintele lui Mihai Eminescu despre însemnătatea „Lepturariilor” lui Aron Pumnul: „Nu râdeţi, domnilor de „Lepturariu”. Dacă a exagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, apoi aceia, mulţi din ei, au fost pioneri perseverenţi ai naţionalităţii şi ai românismului, care însă, dacă nu erau genii, erau cel puţin oameni de o erudiţiune vastă, aşa precum nu există în capetele junilor noştri dendy” (Mihai Eminescu, „Scrieri politice şi literare,” voi. I, (1870-1877), Ediţie critică cu introducere de Ion Scurtu, Minerva, 1905, p. 72). Într-o altă lucrare („Austro-Ungaria. Cărţi româneşti interzise pentru Ungaria”), Eminescu va urmări soarta „Lepturariului”, care se număra printre cărţile româneşti interzise în Transilvania şi Ungaria, „ca să se vadă cum gospodăresc fraţii maghiari cu naţionalităţile în şcolile de pe teritoriul fericitului regat al Sfântului Ştefan”. Poetul precizează în continuare: „între cărţile româneşti, vedem figurând chiar „cartea de lectură a lui Pumnul, aprobată de ministerul din Viena şi tipărită în chiar Tipografia statului. Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e, din contra, un sâmbure de distrugere a statului unguresc, când, precum se ştie, „Lepturariul”, în aparenţă inocent, al lui Pumnul îi opreşte pe românii din Transilvania şi Ungaria de-a se face maghiari” (Mihai Eminescu, „Scrieri pedagogice”, Editura Junimea, 1977, p. 137-139). În polemica cu Dimitrie Petrino, Eminescu îl susţine pe Pumnul, numindu-l „nemuritor şi mare”, argumentând că el „e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistenţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune”. Aceste aprecieri pot fi considerate şi ca răspuns la critica lui Titu Maiorescu la alcătuirea didactică a „Lepturariului”. G. Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (Bucureşti, 1982), în care a acordat, nepermis de puţină informaţie despre Aron Pumnul, constata: „între profesorii români, în afară de „popa Veniamin lliuţ”, care „pârlea”, se remarca Aron Pumnul. Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu studenţii, cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl iubea în chip deosebit, îi devoră „Lepturariul” cu toate ciudăţeniile lui” („Istoria literaturii…”, p. 443). Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în lucrarea „O ipoteză cu privire la „Epigonii” menţionează că pentru Eminescu „Lepturariul” a fost cartea care l-a învăţat să cunoască şi să iubească producţia poetică a predecesorilor săi, mai mari sau mai mici, iar „Epigonii”, cum bine se ştie, este o adevărată apărare a „Lepturariului”, atacat în „Observaţiile polemice” ale lui T. Maiorescu” (Analele Universităţii, Bucureşti, Seria ştiinţe sociale, filologice, XI, 1962, p. 561).

Mihai Eminescu, ca cel mai iubit dintre învăţăceii lui Pumnul, avea acces şi la manuscrisele profesorului său, manuscrise care au fost publicate de abia după moartea lui de către un alt renumit elev al său, Ion Gh. Sbiera, în „Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documentele relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românească la gimnasiul superior din Cernăuţi, precum şi scrierile lui mărunte şi fragmentare, publicate de Dr-ul Ion al lui G. Sbiera, profesor la universitatea din Cernăuţi, membru al Academiei Române din Bucureşti, membru onorariu sau fundătoriu al mai multor societăţi literare etc.”. Cu spesele acordate de Fundăciunea pumnuleană, de către Societatea pentru Cultura şi Literatura româ­nă în Bucovina, Editura Societăţii, Tipografia Arhiepiscopală, Cernăuţi, 1889. În „Cursul de literatură”, a publicat, în această, valoroasă, pentru cunoaşterea activităţii şi competenţei profesorului, şi capitolul „Forma den afară a poesiei române” (p. 357-363), în care sunt prezentate elemente de prozodie: poesia şi felurile ei, elementele formei den afară a poesiei, măsura încheieturilor (a silabelor – n.n.), nălţimea şi josimea încheieturilor în cuvinte de mai multe încheieturi, piciorul, viersul sau şirul viersual, însuşietăţile versurilor mari şi mici, felurile viersurilor în privinţa cădinţei ori a ţărmuriciunii (a rimei n.n.), întorsura. Prin urmare, Eminescu a cunoscut primele elemente de prozodie tot de la profesorul Aron Pumnul.

Poezia „Epigonii” a apărut în 15 august 1870 în „Convorbiri Literare” la doar cinci ani de la moartea lui Aron Pumnul. Ceea ce ne uimeşte însă până astăzi este admirabila orientare a tână­rului poet în istoria literaturii române. De unde cunoştea atât de bine literatura română? Este evidentă influenţa „Lepturariului”, precum şi a cărţilor citite în biblioteca profesorului, pe care o şi îngrijea într-o perioadă. Chiar de la primul vers „Când privesc zilele de-aur a scripturilor române…” cuvântul scriptură este folosit în sensul de literatură. Pentru prima dată întâlnim acest cuvânt în studiul lui Aron Pumnul „Curs de literatrură română”, publicat de către I. Gh. Sbiera după moartea profesorului, din care citim că literatura românească înseamnă „cuprinsul tuturor scriptelor câte s-au făcut în limba românească. Fiind literatura cuprinsul tuturor scriptelor românesci, se poate numi drept românesce cu mult mai nimerit „scriptură”, pentru că scriptură înseamnă cuprinsul tuturor scriptelor. Literatura sau scriptura românească, ca ştiinţă, are să înfăţişeze într-un şir bine aşezat, chiar, şi lămurit, toate acelea ce s-au scris sau s-au tipărit în limba românească, de când a început a se scrie într-însa sau a se tipări, până în zilele noastre”. Aron Pumnul propune în această lucrare şi o periodizare a literaturii române. Este prima periodizare realizată în istoria literaturii române: prima perioadă – 1433-1780; a doua – 1780-1828; a treia -1828-1850. Tot în acest capitol Aron Pumnul îşi expune conceptul unei istorii a literaturii române, care a fost ulterior dezvoltat şi aplicat de către I. Gh. Sbiera.

Titlul general al lucrării lui Aron Pumnul este: „Lepturariu rumînesc cules de’n scriptori rumîni pre’n Comisiunea denumită de cătră naltul Ministeriu al învăţământului aşăzat spre folosinţa învăţăceilor de’n clasa l-lII a gimnaziului de sus” de Aron Pumnul, profesoriu de limba şi literatura romînă în gimnasiul plinariu de’n Cernăuţi, Viena, la editura cărţilor scolastice între 1862-1865. (Tom I, pentru ci. l-a şi a Il-a apărut în 1862, 272 p.; Tom II, partea a l-a, pentru ci. a 11l-a, anul 1863, 202 p.; Tom II, partea a Il-a pt. ci. a IVa, anul 1863, 274 p.; Tom III, pt. clasa Vl-a, anul 1862, 532 p.; Tom IV, partea l-a, pt. ci. a VIl-a, anul 1864, 416 p.; Tom IV, partea a I l-a, pt. ci. a VII l-a, 324 pagini. în total 2020 de pagini. Toate manualele au apărut la Editura cărţilor şcolare din Viena, tipărite în tipografia Curţii şi a statului şi doar ultimele două cărţi au fost tipărite pe cheltuiala Fondului Bisericesc greco-ortodox al Bucovinei. Întreaga muncă a aparţinut numai lui Aron Pumnul.

Analizând poezia „Epigonii”, constatăm că tot ce ştia Eminescu din literatura română era inspirat din „Lepturariu” şi alte manuscrise ale profesorului, din lecturile poetului în biblioteca gimnaziştilor şi chiar din alte surse neidentificate. Printre numele scriitorilor din „Epigonii” vom prezenta doar câteva.

„Chichindeal – gură de aur” – epitetul „gură de aur” este inspirat doar din biografia entuziastă pe care poetul o citise din manualul lui A. Pumnul.

„Mumulean glas de durere” – notele biografice (trei pagini) din „Lepturariu” sunt reproduse după Eliade, care susţinea că Mumulean „dacă ar fi trăit sau dacă grijile şi necazurile sale l-ar fi lăsat să poată a-şi cerceta şi îngriji pe unde şi unde lucrările sale sau a se sfătui cu prietenii săi, apoi scrierile astea de pe urmă (e vorba de poeziile influenţate de Lamartine) ar fi fost un cap de operă de închipuinţă firească şi un model pentru mulţi rumâni”. Aron Pumnul publică în „Lepturariu” o poezie lungă din trei părţi: „Plângerea şi tânguirea patriei”; „Blăstăm pentru nelegiuirea lor” şi „Rugăciune pentru a sa scăpare”.

„Prale, firea cea întoarsă” este născut în Basarabia, în satul Volcineţul-Răzeşi, în târgul Sorocei. Pumnul scrie că „a fost un bărbat genial şi ciudat în felul său; cu un spirit plin de artele frumoase; poet, muzician, arhitect, croitor, ciubotar şi aflător de lucruri noi; spiritul lui ţinea la universalitate, ca probă ne poate servi unlitere (alfabet), ce făcuse cu cifre universale, cum sunt numerii arabici, ca să se citească în toate limbile cu aceiaşi însemnătate; – cunoştea şi limba greacă veche; la 1819 călătoreşte la Peterburg cu episcopul Varlaam, când s-a tipărit acolo biblia românească a lui Clain şi Micul; – a compus toată psaltirea în versuri, nu prea nimerite după măsura poetică, şi după cură­ ţenia limbii; a vieţuit la laşi, unde a repausat, după spusa unui nepot al lui, pe la anul 1847”. Presupunem că Eminescu a citit în întregime „Psaltirea în versuri” care se afla în biblioteca gimnaziştilor. În continuare poetul îi aminteşte pe: „Daniil cel trist şi mic”, „Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară”, „Cantemir croind la planuri de cuţite şi pahară” etc. Ne vom opri doar la câteva fragmente din biografia lui Dimitrie Cantemir: „Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, după departul său din Moldova, a fost cel mai credincios, mai folositor şi mai priincios sfetnic al lui Petru cel Mare, în trebile politicei şi luminării Rusiei; el a fost întemeietorul academiei ştiinţelor în Rusia, al căreia aşezăminte şi statute le-a făcut după planul marelui filosof Laibnitu. Învăţătura cea înaltă a principelui Cantemir, sentimentele lui cele nobile, zelul lui spre înaintarea ştiinţelor şi nemărginita lui iubire, ce a avuto către naţiunea noastră română sufla cu înfocare din numeroasele lui produse literare, carile au fost şi sunt încă şi astăzi lăudate cu gura în toată lumea învăţată (vezi nr. XXIII, din tomul III al Lepturariului).

Alexandrina CERNOV,

membru de onoare al Academiei Române

(Va urma)

Lasă un răspuns