La 12 ianuarie 1866, la Cernăuţi a încetat din viaţă Aron Pumnul, cărturar român, lingvist, filolog, participant la evenimentele Revoluţiei de la 1848 din Transilvania.
Biografia sa este pilduitoare pentru destinul unui fiu de iobagi, devenit intelectual român angajat în evenimentele vremii sale. Pumnul s-a născut în 1818 la Cuciulata, localitate situată între oraşele Făgăraş şi Rupea, din judeţul Braşov. Începe cursurile şcolii primare la Odorhei, unde este trimis de preotul greco-catolic din satul său, care i-a observat inteligenţa ieşită din comun. Continuă liceul la Blaj şi Cluj. Ultimul an de liceu este absolvit în 1842, la renumitul Liceu al Piariştilor, unde a fost coleg de generaţie cu Avram Iancu şi alţi vestiţi revoluţionari de la 1848. Graţie inteligenţei, onestităţii şi hărniciei sale, Aron Pumnul a devenit profesor la Şcolile Blajului, iar apoi a fost trimis, împreună cu alţi elevi eminenţi, să primească o educaţie universitară de rang înalt la Institutul Catolic „Sfânta Barbara” din Viena, ca bursier al Episcopiei Greco-Catolice din Blaj. El a fost unul dintre întemeietorii Societăţii de lectură a teologilor români de la Viena, premergătoare a viitoarei societăţi „România Jună” (unde vor activa Eminescu, Slavici şi în „Almanahul” căreia se va publica, în 1883, poemul eminescian „Luceafărul”).
Aron Pumnul a revenit în Transilvania în anul 1846 şi a început să predea filosofia la şcolile superioare din Blaj. Aici, în colaborare cu canonicul Timotei Cipariu al Episcopiei Române Unite cu Roma a Blajului, a scos primul ziar în limba română cu litere latine, «Organul luminărei», care s-a transformat, apoi, în anul 1848, în «Organul naţiunale». A participat la Revoluţia de la 1848. După înfrângerea revoluţiei din Transilvania profesorul Aron Pumnul, ca şi alţi conducători români ardeleni, devenind duşmani ai maghiarilor, pentru a scăpa cu viaţă, au trebuit să fugă la fraţii lor de peste Carpaţi. Aron Pumnul a fost condamnat la moarte de autorităţile maghiare, iar locuinţa şi bunurile sale din Blaj au fost distruse. La început a stat ascuns în satul său natal, Cuciulata, dar la venirea soldaţilor unguri în sat, a trebuit să fugă din calea acestora. Ajuns la Bucureşti s-a cazat la un hotel, unde spre ghinionul său, era cazat şi un comisar maghiar care într-o noapte a vrut să-l ucidă, dar a scăpat ca prin minune de la moarte. În continuare, după ce a luat legătura la Bucureşti cu Nicolae Bălcescu şi I. Heliade Rădulescu (membri ai guvernului provizoriu), Aron Pumnul a fost numit comisar cu propaganda în judeţul Râmnicu Sărat, dar la scurt timp după intrarea trupelor ţariste şi otomane în Moldova a fost nevoit să se refugieze în Bucovina, la fel ca şi alţi revoluţionari ardeleni de la 1848. La Cernăuți Aron Pumnul a devenit unul dintre conducătorii mișcării de renaștere națională a românilor din Bucovina, continuând, în scris, lupta pentru drepturile românilor. A început imediat colaborarea la revista „Bucovina”.
În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuţi. Pe lângă activitatea de profesor el desfăşoară şi o activitate politică, „comunicând discipolilor săi, odată cu ştiinţa limbii şi literaturii române, şi puternicul său patriotism”. Printre elevii lui s-a numărat Mihai Eminescu.
Aron Pumnul a alcătuit prima antologie de texte literare româneşti „Lepturariul românesc” (vol. I-VI, Viena, 1862-1865), lucrare valoroasă din punct de vedere documentar. „Lepturariul” a apărut ca un moment crucial în viaţa poetului Mihai Eminescu, pentru formarea personalităţii sale literare. În acei ani de început ai literaturii române, Aron Pumnul nu prezintă cultura românească izolat, ci încearcă să o încadreze într-un context mai larg, declanşând în subtext viziuni comparatiste. Printre mostrele de cultură românească presară istorioare cu tâlcul unor fabule, culese din înţelepciunea universală.
Aron Pumnul a fost pentru elevul Eminescu, mai mult decât un profesor. De fapt, se spune că eruditul l-a îndrăgit atât de mult pe Eminescu, încât după moartea unicului său fiu, Ioan, ar fi dorit să-l înfieze. Din 1865 viitorul poet se afla în gazdă la mentorul său, având datoria să se îngrijească de biblioteca acestuia, pe care se presupune că o cunoştea de mai înainte. Există ipoteza că afinitatea cu Aron Pumnul ar fi fost familială şi s-ar datora descendenţei ardelene comune pe linie paternă.
La 12 ianuarie 1866, Aron Pumnul se stinge din viaţă. La moartea mentorului său, Eminescu este profund impresionat şi scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimi în ochi. Aici el nu este un începător, poezia trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exerciţiu îndelungat. De altfel, critica literară arată că poeziile „De-aş avea…” şi „Din străinătate” publicate ulterior, fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broşura „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866. După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” şi părăseşte gimnaziul pentru totdeauna.
Mai târziu, luând apărarea iubitului său profesor de la Gimnaziul din Cernăuți, Mihai Eminescu îl va caracteriza astfel pe Aron Pumnul: „El e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com