La 20 ianuarie 1527 începe prima domnie a lui Petru Rareş în Moldova, care a durat până în anul 1538. În rândul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria l-a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare. Conform tradiţiei orale, Petru ar fi fost în tinereţe negustor de peşte. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă.
Petru Rareș a domnit în Moldova de două ori – 1527–1538; 1541–1546. Venirea la scaunul Moldovei a acestui domnitor este învăluită de legende. Este fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare cu Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere, gârle. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie prin voinţa predecesorului său Ștefăniță Vodă, care, aşa cum scria Grigore Ureche fiind „bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveț din Hârlău”.
Petru Rareş, a urmat politica părintelui său Ştefan cel Mare, urmărind consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia. Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta pentru coroana Ungariei. În ianuarie — februarie 1529 Petru Rareş întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpânirii domeniilor sale transilvănene. Ca urmare a victoriei moldovenilor în lupta de la Feldioara Zapolya a recunoscut vechile posesiuni Bistriţa, Ungurașul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate. Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ştefan cel Mare le primise de la Matei Corvin.
La 1538 otomanii în frunte cu sultanul Soliman Magnificul atacă Moldova, din nord atacau ţara polonii, dinspre Nistru au năvălit tătarii. Petru Rareş încheie o înţelegere cu polonii, îi respinge pe tătari. Însă hoardele otomane ocupă Suceava. Timp de câteva zile ţara a fost prădată de oastea turco-tătară. Cronicarul Macarie scria în letopiseţul său: „Oastea barbarilor purta război crunt cu Moldovlahia, prădând casele şi înveselindu-se cu prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat-o… Turcii au pus mîna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri de averi. De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al turcilor şi s-a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ştefan”. Trădat de boieri, în septembrie 1538 Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să ajungă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile. În drumul său spre cetatea Ciceului a găsit adăpost la Mănăstirea Bistrița. Aici, în fața icoanei Sfintei Ana, Petru Rareș a înălțat poate cea mai fierbinte rugăciune din toată viața sa. Cronicarul a așternut atunci pe hârtia veche toată întristarea voievodului cel fugărit de turci pentru dreapta sa credință. A înmuiat pana în călimara cu cerneală îndoită cu lacrimi și a scris: „Atunci am văzut că nu le voi putea sta împotrivă și, lăsând oștile mele, am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița și, intrând în sfânta biserică, am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane și mult am plâns, așijderea și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi. Și am dat făgăduință lui Dumnezeu și Prea Curatei Lui Maici că, de mă voi întoarce iarăși la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mănăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare. Iar părinții încă au înmulțit ruga către Dumnezeu, dând multe laude, făcând danie pentru mine și eu, dându-le sărutare, am zis: «Părinți sfinți, rugați pe Dumnezeu și mă iertați!» Și m-am dus prin locuri pustii… Și mi-am adus aminte de făgăduința mea și îndată, trimițând, am reînnoit și din temelie am zidit acest hram, făcând împrejur și zid, și l-am înfrumusețat și pe dinăuntru, și pe dinafară”.
După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici el reuşeşte să redobîndească tronul, cu mari sume de bani, acceptînd suzeranitatea efectivă a sultanului. În februarie 1541 Petru Rareş revine în scaunul domnesc. În a doua sa domnie s-a arătat tot atât de energic, ca şi în prima. Mai întâi, a pedepsit crunt pe boierii care l-au trădat, apoi a organizat o expediţie în Transilvania (1541-1542), dar fără succes. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Bender. Dar turcii refuză să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (rebotezată în Bender) şi localităţile din preajma ei. În vederea luptei cu otomanii a semnat o înţelegere cu Habsburgii, care însă „nu i-a fost de folos”.
A fost un mare credincios şi un mare sprijinitor al bisericii ortodoxe. Din vremea domniei lui ne-au rămas mănăstirile Râșca, Pobrata, Moldoviţa (reclădită), a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, bisericile din Baia, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos ş. a. Elena Rareş, soția voievodului a fost ctitor a edificiilor religioase ridicate la Suceava şi Botoşani. Pictorii epocii lui Petru Rareş au lăsat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea.
Slăbit de boli, Petru Rareş se stinge din viață la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormîntat la ctitoria sa – mănăstirea Probota. Gr. Ureche scria despre acest vrednic voievod: „Cu adevărat era ficior lui Ştefan Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâni-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com