Ștefan cel Mare, Alexandru Lăpușneanu, Moțoc, Petru Rareș, Dimitrie Cantemir, cronicarii, N. Milescu-Spătaru, ciobăneii din „Miorița” mi-au rămas în memorie din anii de școală datorită scumpelor mele profesoare de literatură „moldovenească”, Zamfira Chelea și Alexandra Melniciuc. Era unica cale de a afla trecutul propriului popor prin intermediul literaturii.
Astăzi în condiții democratice mai prielnice avem posibilități reale de a studia istoria poporului nostru. Una dintre aceste modalități este oferită de programele școlare de istorie universală, istorie a Ucrainei, precum și a ținutului natal. De ce să nu le folosim? Și vom începe cu o temă bine cunoscută în istoria Ucrainei: cultura arheologică Tripoliană, recomandată în programa clasei a 6-a a școlilor de cultură generală.
La ora actuală elevii școlilor noastre pot studia în clasa a 6-a istoria universală și a Ucrainei (curs integrat), folosind unul din cele cinci manuale cu girul Ministerului Învățământului și Științei. Din ele ei vor afla că în anul 1897 savantul Vikentii (Cenek) Chvojka a descoperit primele vestigii ale unei culturi noi lângă satul Tripolie din împrejurimile Kievului. Conform tradiției, cultura arheologică a primit numele localității primei descoperiri. Cu o splendoare de amănunte vor fi descrise diferite aspecte din viața tripolienilor: așezările, locuințele, îmbrăcămintea, uneltele de muncă, ceramica ce prezintă un fenomen unic în istoria culturii neoliticului, credințele. (Nu le vom repeta, deoarece ele sunt în manuale). În unele pagini vom vedea chiar chipurile oamenilor din epocă, reînviate de antropologi cu renume. Apoi se va spune că urmele acestei culturi sunt foarte numeroase și răspândite din abundență în arealul dintre Nipru și Nistru. Se enumeră și cele mai cunoscute situri arheologice de pe teritoriul Ucrainei cu fotografii ale celor mai caracteristice vestigii.
Doar în unul dintre manuale (autori: Șalaghinova ș.a.), la pagina 37 se afirmă: „Savanții au revelat că triburi asemănătoare în mileniile VI-II î.e.n. ocupau de asemenea un vast spațiu din actuala Moldovă și Românie”. Vorbind despre câteva versiuni ale provenienței acestei culturi, autorii altui manual (Golovanov, Kostyrko) amintesc despre posibilitatea pătrunderii ei din Moldova sau Balcani.
În realitate, însă, cultura arheologică Cucuteni-Tripolie se întinde pe o suprafață de 350.000 kilometri pătrați, pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova și Ucrainei. Descoperirea ei a avut mai multe etape. În anul 1884 locuitorii comunei Cucuteni, ce se află la 9 km mai la nord de Târgu Frumos din județul Iași, extrăgeau piatră pe dealul numit Cetățuia și o transportau la Hârlău. Folcloristul Theodor Burada, trecând pe aici spre Cotnari, a fost informat că pe locul de unde se extrăgea piatră existau fragmente din ceramică pictată precum și diferite figurine din lut ars. Vizitând cariera respectivă, el rămâne impresionat de cele constatate și i-a solicitat primarului localității să interzică în continuare lucrările. În 1885 s-au deplasat în zonă N. Beldiceanu, Gr. Buțureanu și D. Diamandi din Iași, precum și D. Butulescu din București, care în 1885-1888 au efectuat unele săpături sumare. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate atât în țară, cât și peste hotare. Numele culturii a fost dat de descoperirile făcute în anii 1884 și 1893 în localitățile Cucuteni din județul Iași și Tripolie, lângă Kiev, Ucraina.
Printre stațiunile importante ale acestei culturi pe teritoriul României trebuie menționate acelea de la Hăbășești, Valea Lupului, Balțați, Ruginoasa, Fedeleșeni, Scânteia (jud. Iași), Trușești (jud. Botoșani), Bodești-Cetățuia, Frumușica, Izvoare, Traian, Târpești, Calu, Ghelăești (jud. Neamț), Dumești și Huși (jud. Vaslui), Corlăteni și Drăgușeni (jud. Botoșani), Mihoveni și Preutești (jud. Suceava). În Republica Moldova au fost efectuate săpături arheologice cu bogate descoperiri la 
Cuconeștii Vechi, Rădulenii Vechi, Brânzeni III, Varvăreuca, Caracușenii Vechi, Bulboci ş. a.
În evoluția acestei culturi au fost deosebite pentru prima dată de Hubert Schmidt, în urma săpăturilor sale de la Cucuteni din 1909-1910, pe bază stratig-rafică și stilistică, mai multe faze denumite Cucuteni A și B (în ultima incluzând și faza A-B, definită ulterior de Vladimir Dumitrescu), fiecare cu mai multe etape în evoluția lor, corespunzătoare celor cu altă denumire din cadrul culturii Tripoliene, stabilite de către Tatiana S. Passek.
Durata de evoluție a civilizației Cucuteni cuprinde aproximativ două milenii, începând cu anii 4600-4500 până în jurul datei de 2750 î.e.n,, interval temporal aparținând epocii neolitice. Elementele acestei culturi încep din epoca finală a pietrei şlefuite până la apariţia podoabelor din aramă. Organizarea socială și structura comunităților sunt foarte avansate pentru acea perioadă. Cultura Cucuteni a precedat cu câteva sute de ani toate aşezările umane din Sumer şi Egiptul Antic.
Este una dintre cele mai spectaculoase civilizații cu ceramică pictată ale lumii preistorice, atât datorită rafinamentului artistic al formelor și decorului pictat sau incizat pe vase și statuete antropomorfe, a tehnologiei de prelucrare a pietrei și a metalelor (cupru și aur), cât și datorită întrebărilor pe care le ridică, multe încă fără răspuns.
Mai presus de toate rămâne marea enigmă: ce făceau oamenii comunităților Cucuteni cu morții lor? Este greu de explicat de ce în cadrul săpăturilor nu s-a descoperit încă nici o necropolă, ci doar câteva înmormântări izolate, având mai curând un caracter de cult. Istoricii cred că în cultura Cucuteni oamenii își ardeau rudele moarte în propriile case. Splendidele vase ceramice găsite astăzi ar putea fi vase în care se păstra cenușa rudelor, în familie.
Ceramica din cultura Cucuteni este unica în Europa, găsindu-se unele asemănări, destul de pregnante, doar între ceramica Cucuteni şi o ceramică dintr-o cultură neolitică din China. Între cele două culturi este o distanţă de timp foarte mare, cea din China apărând după circa un mileniu faţă de cea de la Cucuteni. La modul superficial cultura şi civilizaţia Cucuteni-Tripolie este cunoscută mai mult prin ceramica specifică pictată cu alb, crem, roşu-crud sau negru şi desene continuu spiralate şi neintersectate.
Populaţia aparţinând culturii Cucuteni avea o organizare protourbană, cu locuinţe mari, cu vetre interioare. Aveau ca ocupaţie vânătoarea, agricultura şi meşteşuguri casnice, cum ar fi: ţesutul, olăritul, confecţionarea uneltelor.
Religia şi cultele practicate tratau, după datele arheologice, teme precum cosmogonia şi viaţa de după moarte. Între cultele cele mai dezvoltate se remarcă cel al Mamei-Pământ, cea care asigura fertilitatea şi fecunditatea, cel al Taurului Ceresc şi cel al Focului.
Încă o enigmă a acestei civilizații e acel fapt, că toate localitățile cucuteniene, descoperite până acum, au fost arse, iar toată ceramica – rămasă în case. Unii savanți presupun că locuitorii acestor case, prinși prin surprindere de invadatori, n-au dovedit să scoată nimic din locuințe. Alții susțin versiunea conform căreia 
peste fiecare 50-70 de ani, epuizând solurile din împrejurimi, cucutenienii își schimbau locul de trai și pământurile bune de însămânțat, trecând în alt loc. Din cauze ritualice toată gospodăria veche cu toate obiectele casnice erau arse de ei înșiși.
Destul de enigmatică e și dispariția acestei culturi. Poate au fost exterminați de alte triburi indo-europene, venite din stepele estice? După părerea multor savanți, motivele care au dus la dispariția civilizației Cucuteni-Tripolie sunt mai complexe. Criza internă a cucutenienilor a fost determinată de o creștere continuă a populației, epuizarea terenurilor agricole (exploatarea timp de mai multe sute de ani a acelorași terenuri agricole, defrișarea prin foc, lipsa rotaţiei culturilor), stagnarea perfecționării tehnicilor și uneltelor agricole; deteriorarea mediului înconjurător a fost amplificată și de schimbarea climatică și de presiunea sporită a triburilor indo-europene. Toate acestea au dus la dispariția treptată a modului de viață cucutenian. Deci, nu este vorba despre o exterminare a populației cucuteniene. Cu timpul, modul de viață a păstorilor din stepă a înlocuit-o pe cea a agricultorilor de aici. A apărut și o altă organizare socială și economică, favorizată de noile condiții ecologice. Doar câte ceva din acea cultură îndepărtată s-a transmis peste veacuri până la noi.
Arcadie MOISEI, învățător emerit al Ucrainei