La 17 martie 1819, la Chișinău (pe atunci în Imperiul Rus) s-a născut Alecu Russo, scriitor și critic literar român, ideologul Revoluției de la 1848 din Moldova. După cum povestește scriitorul însuși în „Amintirile” sale, copilăria și-a petrecut-o într-un „sat frumos răschirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bâcului”, în Străjeni. Aici el a auzit întâi de Ileana Cosânzeana, de lupte și năvăliri, de haiducii Novac și Codreanu, de faptele vitejești ale trecutului și de răzbunările poporului asuprit. La vârsta de zece ani Alecu Russo este trimis la studii în Elveția, însușind temeinic limba franceză, în care își va scrie mai târziu operele, și limba germană. A făcut și studii practice la o casă de comerț turcească din Viena. Întors în țară în 1836, stă câtva timp la Iași, vechea capitală a Moldovei. Vara ia drumul munților, împreună cu Vasile Alecsandri și alții, atras de frumusețile sălbatice ale naturii, de Piatra teiului, de Stânca corbului, de oameni și de cântecele bătrânești. Ca rezultat al șederii în Iași și al excursiilor în munți, scrie, în limba franceză, primele sale încercări literare, iar în limba română articolul „Studii naționale”, cuprinzând povestiri despre haiduci. În 1847 Alecu Russo scrie articolele „Poezia populară” și „Ștefan cel Mare”, care vor fi publicate după moartea scriitorului în „Foaia societății pentru literatură și cultură română din Bucovina”, la Cernăuți.
În anul 1848 Alecu Russo participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de Vasile Alecsandri, fiind un ideolog al ei. În urma eșecului acesteia, Russo pribegește mai întâi în Ardeal (a fost și la Cernăuți), pentru ca apoi să se stabilească la Paris. Aici scrie .poemul „Cântarea României”, apărut în revista emigrației „România viitoare”. Această lucrare de căpătâi a lui Alecu Russo constituie contribuția autorului la lupta de eliberare națională dusă de patrioții români după înăbușirea revoluției de la 1848.
Întors în țară în 1851, Alecu Russo intră în rândul avocaților de la Iași. Viața sa agitată, lipsită de mijloace materiale, l-a împiedicat să se ocupe mai mult de literatură, cum poate ar fi dorit. În anul 1855, după o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în „România literară” a lui Vasile Alecsandri „Cugetări”. Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. Tot în acest an și în aceiași revistă a lui Vasile Alecsandri apare „Cântarea României” în versiune românească. Alecu Russo a murit de tuberculoză în 1859, la vârsta numai de 40 de ani, și a fost înmormântat în Biserica Bărboi din Iași.
În ziua de 17 martie a anului 1917, la Kiev a fost creată Rada Centrală Ucraineană – primul parlament ucrainean, care a condus mişcarea de eliberare naţională a poporului ucrainean, apoi făurirea Republicii Populare Ucrainene. La 22 ianuarie 1918 Rada Centrală Ucraineană a adoptat Universalul IV, prin care Ucraina a fost declarată stat independent. Preşedintele Radei Centrale Ucrainene a fost Myhailo Gruşevski. Ultimul act legislativ, adoptat de Rada Centrală Ucraineană, a fost Constituţia Republicii Populare Ucrainene.
La 17 martie 1941 a încetat din viaţă la Cannes, Franţa, Nicolae Titulescu, jurist, diplomat şi om politic român, ministru de Externe între 1927-1928 şi 1932-1936. Nicolae Titulescu (1882-1941) Cannes) a fost președinte al Ligii Națiunilor. Nicolae Titulescu este cel mai important diplomat român al secolului al XX-lea, o mare personalitate a diplomației europene în perioada dintre cele două războaie mondiale. Nicolae Titulescu s-a implicat în lupta pentru pregătirea Marii Uniri, în anii grei ai Primului Război Mondial. Un an mai târziu, acesta a înființat la Paris, alături de oameni politici din Regat și Transilvania, Consiliul Național al Unității Române. Astfel, Nicolae Titulescu a fost recunoscut reprezentantul statului român de către marile puteri membre ale Antantei (Franţa, S.U.A., Anglia, Italia). La sfârșitul Primului Război Mondial, reorganizarea Europei postbelice a fost stabilită în cadrul Conferinței de pace de la Paris (1919-1920), la care Titulescu a participat în calitate de prim-delegat al României. La inițiativa sa, România a semnat in 1928, alături de Iugoslavia si Cehoslovacia, partenerele ei din Mica Înțelegere (alianță cu caracter defensiv creată în 1921 din inițiativa României, la propunerea lui Titulescu), pactul Briand-Kellog, care scotea în afara legii războiul ca mijloc de reglementare a diferențelor între state. În 1930 și 1931 Nicolae Titulescu a fost ales de două ori la rând președinte al Adunării Societății Națiunilor, situație unică în istoria acestei organizații ceea ce reflectă prețuirea de care diplomatul român se bucură pe plan internațional. În anul 1932 Titulescu a fost numit șeful delegației române la Conferința dezarmării de la Geneva, iar propunerile sale în legătură cu reducerea armamentului s-au concretizat în redactarea uneia dintre Convențiile de definire a agresiunii semnate de statele membre ale Societății Națiunilor, la Londra, în anul 1933. Activitatea sa diplomatică și politică a fost încă o dată apreciată în 1935 prin propunerea candidaturii sale la Premiul Nobel pentru pace, făcută de Facultatea de Litere si Filosofie din Iași și alegerea sa ca membru activ al Academiei Române. În luna august a anului 1936, cu prilejul unei remanieri a guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, a fost înlăturat în mod surprinzător din postul de ministru de externe, în plin proces de negocieri pentru încheierea pactului de neagresiune între România și URSS. Relațiile diplomatice ale României cu URSS au fost reluate abia în 1934, principala problemă constituind-o nerecunoaşterea de către Uniunea Sovietică a unirii Basarabiei cu România în 1918 și deci a frontierei de răsărit a statului român. După ce a fost înlăturat din guvern, Nicolae Titulescu a trăit în străinătate (Franța), unde a continuat să susțină pe plan extern cauza României. Nicolae Titulescu s-a stins din viaţă la vârsta de 59 de ani la Cannes, la 17 martie 1941. Testamentul său exprimă dorința sa de a fi înmormântat în România, la Brașov. Acest lucru a fost posibil după 1989, atunci când rămășitele sale au fost aduse în țară.
La 17 martie 1948 a fost înfiinţată Uniunea Europei Occidentale – de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie. UEO a fost singura organizație europeană cu componență de apărare, înființată în perioada războiului rece. La 30 iunie 2011 UEO a fost declarată oficial desființată.
La 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), populaţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), deja suverane la acel moment, nu a participat la referendumul privitor la menţinerea URSS. Trebuie de remarcat că referendumul unional din 17 martie 1991 a fost primul referendum de la crearea URSS. Chiar dacă în multe dintre republicile unionale referendumul a avut loc, în cadrul RSS Moldoveneşti acesta în majoritate a fost boicotat participând doar unele raioane din est (Transnistria de azi) şi Găgăuzia. Nereuşita desfăşurare a referendumului în unele republici unionale printre care şi RSS Moldovenească nu a împiedicat Comitetul Central al URSS să declare că majoritatea respondenţilor care au participat în fosta URSS au optat pentru restabilirea URSS şi prin urmare aceasta trebui refăcută.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com