La 9 octombrie 1621, la Hotin a fost încheiat tratatul de pace între Polonia şi Turcia. Domnul Valahiei, Radu Mihnea, participant la Războiul Otomano-Polon (1621), îl convinge pe sultan să nu ierneze în Moldova şi îl convinge să semneze tratatul de pace cu Polonia. Prevederile tratatului de pace de la Hotin, ca şi cele ale păcii de la Jaruha (1617), interziceau orice intervenţie polonă în Ţările Române. Pentru că ambele părţi au interpretat tratatul în mod diferit, acest act va fi considerat ulterior în istoriografie ca un armistiţiu. În urma Păcii de la Hotin, această regiune este restituită de poloni Moldovei. Influenţa polonă în principatele române a fost slăbită, iar în Moldova şi Valahia s-a accentuat dominaţia Imperiului otoman, care s-a manifestat prin pătrunderea a numeroşi greco-levantini în conducerea acestor principate.
La 9 octombrie 1916 trupele germano-bulgare ocupă oraşul-port românesc Constanţa, devastat de bombardamente şi pustiu. Autorităţile şi populaţia locala au fost în prealabil evacuate. Ceea ce îndeobşte se cunoaşte mai puţin este că ocuparea vechii cetăţi a Tomisului a reprezentat un episod tragic, soldaţii bulgari, în ciuda regulilor războiului şi a acordurilor internaţionale în vigoare atunci , privind teritoriile ocupate, populaţia civila şi prizonierii de război, s-au dedat la acte de cruzime. Constanta şi întreaga Dobroge aveau să rămână sub aceasta grea ocupaţie timp de doi ani, până la eliberarea sa de către trupele române la sfârşitul războiului.
La 9 octombrie 1918 apare la Cernăuţi primul număr al publicaţiei „Glasul Bucovinei”, întemeiat de Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Alexandru Popovici şi Radu Sbiera, care înlocuia publicația oficiala de limba germana „Czernowitzer Zeitung”. Editor și redactor responsabil a fost Dionisie Bejan. În primul număr al ziarului a fost publicat articolul „Ce vrem?”, semnat de 14 intelectuali bucovineni, care cuprindea aspirațiile tuturor românilor aflați sub dominația austriacă: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”. Cotidianul Glasul Bucovinei a fost editat de Partidul Democrat al Unirii din Bucovina în perioada 1918-1923.
La 9 octombrie 1944, în timpul Conferinţei de la Moscova, primul ministru britanic W. Churchill a propus şi Stalin a acceptat, înţelegerea cu privire la împărţirea zonelor de influenţă în Balcani. România se va afla în sfera de interese sovietice. Relatarea lui Churchill privind acest incident este următoarea: Churchill a scris pe o bucată de hârtie (unii pomenesc de un şerveţel) propunerea ca sferele de influenţă să se împartă procentual după cum urmează: România – Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 90% influenţă, iar Marea Britanie 10%; Grecia – Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 10% influenţă, iar Marea Britanie 90%; Ungaria şi Iugoslavia – Uniunea Sovietică şi Marea Britanie ambele cu 50%; Bulgaria – Uniunea Sovietică cu 75% influenţă, iar Marea Britanie cu 25%. El a împins hârtia spre Stalin, care a bifat-o şi a dat-o înapoi lui Churchill. „Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia”, ar fi spus Churchill. „Nu, păstraţi-o”, ar fi răspuns Stalin. În cursul negocierilor din zilele următoare, la 10 şi 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, şi Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei şi al Ungariei, Uniunea Sovietică obţinând, în cele două ţări, o influenţă de 80%. În afara acestor două ţări nu au fost menţionate altele.
La 9 octombrie 1975 omul de ştiinţă sovietic şi dizidentul anticomunist, Andrei Saharov, este distins cu Premiul Nobel pentru Pace. În anul 1948 Andrei Saharov a fost inclus în grupul creat pentru construirea bombei cu hidrogen. A contribuit masiv la construcția bombei cu hidrogen sovietice, testate la 12 august 1953. Împreună cu academicianul Igor Tamm, Andrei Saharov lucrează la instalația Tokamak, menită a conduce la controlul reacțiilor termonucleare. A mai făcut cercetări privind radiaţia cosmică. După deconspirarea de către Nikita Hruşciov a monstruozităților staliniste la Congresul XX al PCUS, a conștientizat responsabilitatea omului de știință întru asigurarea păcii, a militat pentru limitarea testării armelor nucleare atmosferice. În anul 1968 a publicat lucrarea „Considerații asupra progresului, coexistenței pașnice și libertății intelectuale», după care a fost înlăturat de la cercetările secrete. În 1970 a fost cofondator al Comitetului pentru Drepturile Omului de la Moscova. În anul 1971 s-a căsătorit cu Elena Bonner, cunoscută militantă civică, una dintre participantele dizidenței sovietice. Autoritatea crescândă a lui Saharov l-a transformat în liderul dizidenței sovietice. Saharov demonstra că doar o societate deschisă și de drept poate să asigure încrederea între statele lumii. În 1975 i se acordă Premiul Nobel pentru Pace, fiind prezentă la festivitate doar Elena Bonner. A fost ales în noul Parlament, susținând abolirea art. 6 al Constituției sovietice privind rolul conducător al Partidului Comunist. A decedat la 14 decembrie 1989, în timpul lucrărilor Congresului II al deputaților poporului, în urma unui atac de cord.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com