Pe data de 25 mai 1941, ţăranul Ilie al lui Ion Vaipan, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui dătător de viaţă la 1888, în mândrul şi istoricul sat Boian din Valea Prutului, se îndreaptă către hotarul instalat de bolşevici la finele Cireşarului 1940, dorind să ajungă în Ţara libertăţii, unde „lucesc ochii inului înflorit”. N-a avut noroc să treacă blestemata linie de demarcaţie şi, cu cătuşe la mâini şi picioare, porneşte spre groaznica regiune Sverdlovsk, unde îşi va găsi mormântul. Din acel ţinut de jale şi suspin, în ziua de 24 iunie 1942, a urcat la ceruri sufletul lui „de doină şi legendă”.
Românul Dumitru al lui Procopie Zaharciuc a venit în această lume la 1923. În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, când bucovinenii din diverse localităţi ale ţinutului mioritic s-au pornit către hotarul de la Lunca, cu dorul libertăţii în inimi, acest tânăr de 18 ani, locuitor al orăşelului Vaşcăuţi, s-a aflat în mijlocul neînfricaţilor patrioţi. Fiind arestat de iscoadele bolşevice, va fi supus celor mai groaznice metode de tortură stalinistă. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, în zilele de 28-31 martie 1941, îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. A închis ochii pentru totdeauna la 25 iunie 1942, într-un lagăr de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. A avut o viaţă scurtă, retezată de irozii roşii, dar chipul său luminos a rămas în memoria neamului pentru totdeauna.
Tot în aceeași zi de iunie, în același blestemat lagăr din Sverdlovsk, a trecut în nemurire şi alt martir al neamului, care a participat şi el la sângerosul eveniment de la Lunca, din luna ianuarie 1941. Nimerind în mâinile grănicerilor stalinişti, va fi condamnat, de același tribunal sovietic, primind 10 ani de temniţă. S-a născut curajosul patriot la 1913, în frumoasa localitate Ostriţa din Bucovina, încadrată mai târziu în componenţa fostului raion Herţa. În aceeaşi noapte de 27 spre 28 ianuarie 1941, s-a îndreptat muncitorul Zaharie al lui Simion Ioneţ în direcţia hotarului, care a despărţit românii de Patria lor scumpă. N-a ajuns nici acest martir în Ţara lui istorică, unde „străluceşte cerul şi soarele aruncă scântei şi unde se aude sunetul de dimineaţă al grâului de aur”.
Al treilea martir, care a murit în celulele reci, zăvorâte cu lacăte grele, ale lagărului din Sverdlovsk, în ziua de 25 iunie 1942, a fost ţăranul Procopie al lui Ştefan Drivariuc din Dimca, apărut în această lume la 1893. Fiind arestat de autorităţile bolşevice „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”, este condamnat, pe data de 13 iunie 1942, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, la 5 ani de temniţă comunistă. Inima lui, plină de chinuri grele, a rezistat încă 12 zile după anunţarea sentinţei. Cu răni sfâşiate de durere a pornit românul spre mângâierea sacră a Domnului.
Tot în acei zi tragică de vară, în Republica Komi a Federaţiei Ruse, s-au închis pentru totdeauna ochii ei albaştri, frumoşi, ca un cer adânc şi senin de primăvară. A trecut în veşnicie o mândră tânără de 22 de ani din satul Stăneşti, fostul raion Hliboca, deportată în pustiul Nordului îndepărtat pentru faptul că „era rudă cu un trădător de patrie”. Domnica a lui Todor Pilat a văzut primul răsărit de soare în 1920. Pe data de 7 mai 1941, românca urcă în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, pornind spre bezna grea a închisorilor comuniste, unde o aştepta regimul de groază din fioroasele temniţe staliniste.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com