„Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară”.
(Titu Maiorescu)
„Eminescu îşi luă ca orice drumeţ de ţară un băţ, petrecu după el un straiţ şi, când căldura verii începu să dogoare, o porni la drum îndelungat, fără de nimic altceva decât mândria de a fi poet, care îi umfla mai tare pieptul, şi un carneţel spre a-şi însemna impresii şi cuvinte”.
(George Călinescu)
Într-o scrisoare către Titu Maiorescu, Aglae, sora poetului, îi comunica: „Gimnaziul superior nu l-a terminat aicea (la Cernăuţi – n. n.), din desperare că murise Pumnul. Îmi aduc aminte că, după înmormântarea lui Pumnul, şi-a depus cărţile sub un scaun în grădina publică şi-a plecat spre casa părintească. Întrebat de părinţi de ce a fugit de la şcoală, el, plângând răspunse: „Mai mult n-am ce face în Cernăuţi. Pumnul nu mai este – a murit”. Părinţii, în loc să-l mustre, au plâns şi ei; noi, copiii, văzând că plâng părinţii, începurăm şi noi – aşa că acea scenă nu se va şterge niciodată din memoria mea.
Cum s-a dezvoltat caracterul său în urmă, nu ştiu; ca copil şi băiat era foarte drept, blând şi milos, totodată despot mare şi pesimist”.
Moartea profesorului Aron Pumnul îndurerase întreaga Bucovină. Slujbe de pomenire au fost săvârşite la mănăstirile Putna şi Dragomirna. Personalitatea lui era bine cunoscută şi în alte oraşe din România. Pentru Mihai, moartea profesorului a însemnat şi despărţirea de Cernăuţi. Durerea lui era imensă. Colegii l-au găsit plângând. „În bărbatul acela cu ochi arzători, scria acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga în studiul consacrat vieţii lui Mihai Eminescu, în faţa tristă, îmbătrânită înainte de vreme (căci Pumnul avea doar 47 de ani când a murit), închipuirea lui tânără văzuse pe învăţătorul desăvârşit, pe omul de cultură însufleţit de un nobil ideal, pe cel dăruit unei cauze sacre”.
Începe o nouă etapă în formarea poetului. Schimbări esenţiale au avut loc şi în ţară, unde se produsese o lovitură de stat (11/23 februarie, 1866) prin care Alexandru Cuza a fost detronat „în urma unei conspiraţii a boierimii conservatoare şi a dreptei liberale”. Al. I. Cuza se stabileşte la Paris. În ţară este adus un domnitor străin, din casa de Hohenzollern. Ecourile acestor evenimente puteau fi citite şi în revista „Familia” scoasă de Iosif Vulcan la Pesta. Tânărul Mihai, în vârstă de 16 ani, le citea neapărat, căci tot în această perioadă el publica în revista „Familia” poeziile sale. Colaborarea dintre revistă şi tânărul poet este tot mai rodnică. Era îndemnat să scrie. Tot atunci, Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, nume pe care el şi l-a însuşit şi care a devenit peste timp simbol naţional. Publică în această perioadă poeziile De-aş avea şi O călărire în zori. Zoe Dumitrescu-Buşulenga scrie despre influenţa lui Vasile Alecsandri în aceste poezii – „atât prin tematică şi înlănţuire de imagini, cât şi prin lexicul poetic” (De-aş avea o floare / Mândră, dulce, răpitoare / Ca şi florile de mai…). Ea subliniază şi reminiscenţele din Bolintineanu şi Heliade în poezia O călărire în zori.
În aceeaşi scrisoare, sora Aglae afirma că l-a văzut pe Mihai ultima dată în 1876 la moartea mamei.
Istoricul şi criticul literar George Călinescu, în Viaţa lui Mihai Eminescu (lucrarea a apărut în 1932, urmând în 1933 şi 1938 ediţiile a II-a şi a III-a, ultima ediţie revăzută de el însuşi, o editează în 1966), afirmă că plecarea la Blaj a poetului este reprodusă în romanul Geniul pustiu, în care este evidentă personificarea eroului cu însuşi Eminescu. Imaginea drumului de vară şi a drumeţului, freamătul holdelor, oamenii ce se întorceau de la munca câmpului şi peisajul, toate se identifică cu impresiile tânărului poet fascinat de frumuseţile Ardealului. Reproducem acest fragment din roman în întregime: „Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vârful băţului şi o luai la picior pe drumul cel mare împărătesc. Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui… eu îmi pusesem pălăria în vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă şi goală şi fluieram alean un cântec monoton, şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului.
Zi de vară pân-în seară, am tot mers, fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că adorm în freamătul lor lung – de-a lungul drumului de ţeară oamenii se-ntorceau de la lucrul câmpului, cu coasele de-a spinarea, fetele cu oale şi doniţe în amândouă mâinile, boii trăgeau încet în jug şi carul scârţâia iar românul ce mergea alături cu ei şi pocnea din bici îşi ţipa eternul său hăis ho!… Ascuns în maluri, dormea Mureşul, pe el troznea de căruţe podul de luntri, pe care-l trecui şi eu… De departe se vedeau munţii mei natali, uriaşi bătrâni cu frunţile de piatră spărgând nourii şi luminând ţepeni, suri şi slabi asupra lor”.
E greu să afirmăm cu certitudine pe unde a trecut tânărul Mihai Carpaţii înspre Ardeal, curios să le vadă şi să le ştie pe toate, şi care a fost itinerariul lui. Ştim din amintirile colegilor de la Cernăuţi că nu-i prea plăcea să povestească despre sine, dar găsim informaţii preţioase despre copilăria petrecută la Ipoteşti, în multe din creaţiile lui. George Călinescu, de exemplu, presupune că ar fi putut să facă un popas la Ipoteşti. Putea să treacă munţii prin Cheile Bicazului sau prin Vatra Dornei, pe valea Bistriţei sau a Dornei… „Ceea ce este aproape sigur, afirmă criticul, este că la un moment dat Eminescu s-a lăsat pe Mureş la vale şi a luat-o după cursul său până la Târgul-Mureşului”. Zoe Dumitrescu-Buşulenga de asemenea presupune că poetul a trecut în Ardeal prin pasul Bicazului. Îl compară pe poet cu eroul său, Toma Nour. În amintirile unui contemporan al poetului, publicate în revista „Familia” (nr. 5, 1902), Petru Uilăcanu, găsim afirmaţia că „Eminescu a venit la Blaj, în primăvara anului 1866 (…). A venit prin Bicaz cu moraliştii de acolo Ioan Cotta şi Teodor Cojocariu încă cu trăsura”.
Călătoria făcută pe jos, desigur că presupune popasuri prin satele şi oraşele Ardealului, care-l impresionau prin aşezarea lor pitorească şi, fără îndoială, îl încântau discuţiile şi poveştile oamenilor, care îi îmbogăţeau imaginaţia, iar vorba lor domoală, presărată cu glume şi limbajul melodios al ardelenilor, neîndoielnic, au pătruns mai târziu în opera lui. Încântat de frumuseţile peisajului transilvan, se simţea liber, iar închipuirea lui îl purta prin vremi trecute. „După fragmentele şi titlurile rămase, după ciornele creionate în grabă, scria Zoe Dumitrescu-Buşulenga, s-ar părea că urmărea să scrie un ciclu de poeme eroice, inspirate din revoluţiile ardelene”.
Toate au constituit o experienţă unică în viaţa poetului şi i-au dat posibilitatea de a cunoaşte spiritul românului ardelean, specificul vieţii lui. Toate le confrunta cu experienţele trăite în Bucovina, şi mai târziu în Banat, îmbogăţindu-şi astfel cunoştinţele despre situaţia românilor din diferite teritorii ale Imperiului Austro-Ungar. Compara de fiecare dată felul de a fi al românilor din diferite teritorii, deosebirile şi asemănările dintre limba, tradiţiile şi cultura lor, toate determinând activitatea lui de mai târziu, statornicindu-l în convingerea că trebuie să lupte pentru unitatea lor culturală, ceea ce l-a marcat pentru toată viaţa. Implicarea poetului în organizarea Serbării de Putna (1871) şi activitatea sa în Societatea „Junimea” la Viena au fost de fapt o materializare a convingerilor poetului în acest sens.
De ce şi-a ales poetul pentru continuarea studiilor anume Blajul? A fost oare o simplă întâmplare sau o alegere conştientă a traseului său? Ce a însemnat, în general, Blajul pentru românii din Imperiu, inclusiv pentru cei din Bucovina?
Alexandrina CERNOV,
membru de onoare
al Academiei Române