Românii din Ucraina: deportarea și războiul

3801c8e89b090c53135f333021bb32d3

„În Ucraina, la granița cu România, locuiesc compact cetățeni de naționalitate română. Aceste teritorii au intrat în componența Ucrainei în 1940 deși înainte erau parte a României. După anexarea acestui teritoriu, puterea sovietică a început deportarea etnicilor români de teama unor rebeliune, iar apoi, aproape imediat, a început cel de-al Doilea război mondial”. Despre povestea oamenilor din raionul Herța și multe altele ne relatează într-un material video publicația Hromadske.

Călătorind cu trenul Kiev-Cernăuți, reușești să „fii” în trei țări — Ucraina, R. Moldova și România, ne informează mesajele transmise de operatorul de telefonie mobilă. De la Cernăuți până în orașul Herța, cel mai mare centru raional de la frontiera cu România, sunt 26 de km, iar de aici și până la frontiera română încă șase kilometri. Pe masa șefului raionului se află un ziar în limba română, iar panourile din oraș sunt dublate în limba română. Aici, în raionul Herța locuiesc aproape toți românii din Ucraina — aproximativ 150 de mii de persoane.

Până în 1940 acest teritoriu făcea parte din componența Românie și oamenii continuă să spună cu mândrie că este „pământ neaoș românesc”. În 1939, după semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, județul Herța a trecut în sfera de interese a Uniunii Sovietice. Printre altele, acest teritoriu întotdeauna a avut un destin controversat și inițial intra în componența Principatului Moldovei, iar în 1859 Herța, ca parte componentă a Moldovei, a intrat în componența României independente. După Primul război mondial România a anexat Basarabia, iar în 1939 URSS a cerut să fie întoarse aceste teritorii, precum și județul Herța, deși acesta niciodată nu a făcut parte din componența Rusiei.

„Pur și simplu au luat și au trasat cu creionul granița așa cum au vrut”, spune Petru Sandu, șofer de taxi. El este gata să ne ducă până la frontieră și numește prețul călătoriei în euro, probabil așa îi este mai comod. „Aici s-au păstrat sate românești, iar acolo după graniță (în România) sunt sate ucrainene. Așa și trăim”, susține el.

„Înainte orașul era mare, aici locuiau numai evrei”

Centrul Herței este mic și provincial: o piața mică, pe care umblă alene niște câini, iar vânzătorii stau sub umbrele și vorbesc între ei în limba română; o stație de autobuz, de unde, la fiecare jumătate de oră, pornesc microbuzele spre Cernăuți. Tot aici găsim și o piață centrală, unde, pe o bancă stau doi bărbați, ambii în uniformă militară, unul pare a fi de vreo 35 de ani, iar celălalt sub 70. La întrebarea unde putem găsi bătrâni care își amintesc de vremurile românești, tânărul militar a surâs și l-a împins în umăr pe tovarășul său: „Iată unchiul Dima vă va povesti, el știe totul!”

„Unchiul Dima” are 68 de ani. El este român și ne spune cu mândrie că numele său este Tașchevici. Deși s-a născut după război și înainte ca județul Herța să fi intrat în componența URSS, cunoaște foarte multe detalii despre acele timpuri.

„Herța înainte era mare, se întindea până dincolo sus”, arată Dumitru cu mâna undeva în spatele său, acolo unde frontiera Herței deja se termină. „Și aici locuiau doar evrei. Chiar aici, există beciuri etajate, unde, atunci când nu erau frigidere, se păstra carnea. Iată așa era.”

Herța întotdeauna a fost un oraș multinațional. În afară de români, aici au locuit evrei și ucraineni, pe care Dumitru îi numește huțuli. Aici au fost două cimitire evreiești, unul dintre care s-a dus complet sub pământ după ce a fost construit un pod. Acum, în locul lui este o poiană, în care, ocazional, pot fi găsite bucăți de pietre funerare. Dumitru povestește cu plăcere o legendă locală despre un om care a furat o piatră funerară și a dus-o în curtea sa, și după asta totul i-a mers prost — mai întâi a murit vaca, apoi și membrii familiei, iar în cele din urmă  a murit și bărbatul.

Al doilea cimitir s-a păstrat și acolo pot fi găsite morminte vechi evreiești din 1937, precum și relativ mai noi, care au apărut după 2000. Dar cimitirul nu este îngrijit de nimeni și monumentele sunt năpădite de arbuști.

„Iată, vezi monumentul? — arată Dumitru spre un monument acoperit cu ramuri. — În timpul războiului huțulii au vrut să treacă în România, iar românii i-au împușcat pe toți. Acolo până acum stă o cruce. I-au îngropat pe malul iazului. Apoi i-au deshumat, i-au mutat aici și le-au făcut un monument. Pe toți i-au ucis – copii, maturii. Nu pot vorbi despre asta, imediat încep să plâng”.

Războiul a ajuns aici în 1941, ca și pe alte teritorii ale Uniunii Sovietice. În același an România și-a recuperat controlul asupra acestui teritoriu. Numai în anul 1944 trupele sovietice au putut să se consolideze definitiv în Herța. Pe placa comemorativă sunt scrise cuvinte de recunoștință „eliberatorilor sovietici.”

„Eram mici și nu știam ce înseamnă războiul”

Satul vecin cu Herța este Moghilevca, care se află chiar la granița cu România. Imediat după ultima casă este punctul de control, „zastava”, așa o numesc localnicii. Unii locuitori chiar au grădini în România.

De 88 de ani în Movila trăiește mătușa Sveta, Svetlana Jar, fostă poștașă în Herța. Ea locuiește împreună cu fiul său, Vasile, în casa părintească, cei drept, reconstruită după război. Vasile ne iese în întâmpinare și ne spune că maică-sa nu știe bine limba rusă. Dar Dumitru, care ne însoțește, ne face cu ochiul și spune că femeia știe foarte bine rusa, căci „a lucrat poștaș”.

Svetlana iese din casă, sprijinindu-se de un baston. Ridică bastonul și amenință cu el câinele care nu încetează să latre la străini. Ea vorbește cu Dumitru în limba română, dar, în general, sensul este clar — Dumitru o roagă să le povestească „corespondenților de la Kiev” cum a trăit pe acest teritoriu în timpul războiului și pe timpul românilor. Svetlana dă din cap și spune, că tot acest teritoriu a fost românesc. Apoi se uită la noi, zâmbește și întreabă: „ați înțeles?”

2f3a695d83ef95fdd3c16f24046680a9

Când a început războiul, Svetlana avea 11 ani. În familie creșteau trei surori: Svetlana a fost cea mai mare. Surorile mai mici au murit deja, spune ea.

Svetlana își amintește foarte bine ziua în care Herța și satele vecine au început să fie bombardate. „Ne-am speriat foarte tare, eram mici, nu știam ce înseamnă război. Ei [germanii] în primul rând bombardau poșta din Herța pentru a rupe legătura. Și chiar în apropierea casei noastre a căzut o bombă. A fost groaznic”. Svetlana se oprește pentru câteva minute, și apoi continuă: „Tata a început să sape un bordei. Și apoi s-au terminat aceste două săptămâni (când localitatea a fost bombardată, n.r.). A fost groaznic și atunci când au început să zboare o mulțime de avioane. Noi nu știam ce fel de avioane sunt. Și priveam la tavan. Eram mici și proști”, spune Svetlana și râde.

Începutul războiului și avioanele care aruncau bombe asupra regiunii, este ceea ce își amintește Svetlana despre război. Și încă foamea. În timpul războiului, desigur, mâncare nu era îndeajuns.

„Când ne amintim de foamete, ne gândim cât e de bine acum. Totul este. Iar atunci ce mâncam? Buruieni. Ciocălăi. Nu era porumb, nu era făină. A fost groaznic, Doamne, Dumnezeule”, continuă Svetlana și clatină din cap. Ulterior, ea ne spune că nu vrea să-și amintească despre foamete, pentru că acele amintiri o rănesc și acum.

În 1944 trupele sovietice au recucerit Herța și au readus-o sub controlul său. De atunci întreaga zonă a intrat definitiv în componența URSS-ului. Și Svetlana, și Dumitru își amintesc despre acele timpuri. Spun că și colhozuri au fost, și cote. Toți aveau de lucru. Svetlana a lucrat poștaș, de aceea știe bine și limba româna, și rusă. Ne asigură, că după război nimeni nu a încălcat drepturile românilor de aici.

„Cine avea rude în România — toți au fost deportați”

Dar acest lucru a fost deja în anii pașnici a lui Hrușciov. Când raionul Herța abia intrase în componența URSS în 1940, atunci a început deportarea. Etnicii români au fost alungați din locurile natale pentru ca ei să nu pornească o răscoală împotriva puterii sovietice.

„Au fost deportați în Siberia, — spune Dmitri despre părinții săi. — Știi ce este Onega [oraș din regiunea Arhanghelsk]? Tatăl meu a fost în Onega. S-a întors de acolo. Doar el a supraviețuit, restul toți au murit. Cine murea era aruncat într-o groapă. Mâncare aproape că nu le dădeau deloc – poate doar puțină varză. Tatăl meu a supraviețuit și s-a întors acasă. Avea picioarele vinete. Îmi spunea: du-te, Dima, adu-mi iarbă, să-mi pun la picioare. Au fost deportați pentru că erau români. Pentru ca românii să nu se ridice împotriva puterii sovietice. Unii erau duși în Siberia, unii în Donetsk, unii în altă parte”.

„Când a început războiul, au fost deportați, — continuă Svetlana. — Cine avea peste hotare cel puțin un membru al familiei, era deportat.”

„Acolo este un sat Țânteni, locuitorii căruia au fost cu toții trimiși în Siberia”, adaugă Dumitru.

„Ehhh, au fost trimiși în Herson!” – spune nemulțumită în limba română Svetlana, și continuă. — „Fratele lui tata era în România, iar soția sa — peste drum [în Ucraina]. Pe soția lui și cei trei copii i-au luat. Nimeni nu s-a întors. Toți au murit.”

Doar din regiunea Cernăuți au fost deportați în jur de 11 mii de etnici români. Unii oameni s-au întors când a început războiul, iar alții după război. Dar separarea frontierelor nu a trecut fără urme. De exemplu, Svetlana nu a mai vorbit cu rudele sale române. Ea arată fotografiile ei din tinerețe și a rudelor din România care aproape toate au murit.

Svetlana spune că aproape nu vede diferențe dintre viața din România, URSS și Ucraina independentă. Numai Dumitru, fiind vânător, se plânge că în ultimul timp nu are ce vâna. Povestește că într-o zi, au venit de peste graniță, din România, doi ursi, care imediat au fost uciși de braconierii ucraineni. Mistreții fug în partea românească, iepurii mor, au rămas doar vulpile, dar și acelea bolnave.

— Ați schimbat pe parcursul vieții trei țări — România, URSS și, iată, Ucraina. Unde ați trăit cel mai bine? — o întrebăm pe Svetlana.

Svetlana zâmbește. „Îmi este mai bine acum, pentru că am de toate, pensie normală — 2000 de grivne, îmi ajunge. Desigur, trebuie să mai fac reparație prin casă. Sper să reușesc să o termin”.

Autor: Iuliana Schibițcaia, Hromadske

Traducere și Adaptare: Ziarul de Gardă

Lasă un răspuns