Matei Vişniec este al doilea dramaturg român care a reuşit să se impună în lumea conservatoare a teatrului francez, după Eugen Ionescu. Asta după ce primele sale piese de teatru au fost interzise de cenzură. Nici o piesă nu a fost pusă în scenă înainte de a părăsi România. Figura pe o listă neagră, pentru că textele nu respectau criteriile literaturii socialiste de atunci. Demontau, demolau prostia, imbecilitatea sistemului totalitar și gândirea unică. Matei Vişniec s-a hotărât să plece în Franţa, în 1987, după ce piesa „Cu caii la fereastră”, care urma să fie pusă în scenă la Teatrul Nottara, a fost interzisă de cenzură cu o seară înainte de premieră.
Când a ajuns la Paris, a cerut imediat azil politic şi a devenit jurnalist, mai întâi la BBC şi apoi la Radio France Internationale unde activează până în prezent.
Astăzi cele mai multe teatre din ţară numără în repertoriul lor cel puţin un text scris de el, iar la Suceava există o instituţie care îi poartă numele, „Teatrul Matei Vişniec”.
Piesele sale se joacă în peste 30 de ţări şi sunt traduse în tot atâtea limbi străine, în întreaga lume, de la Paris la Tokyo, Milano, Stockholm, Londra sau Berlin. Roman, eseu, publicistică, piese de teatru, Matei Vişniec scrie tot timpul, dintr-o dublă ipostază, a scriitorului şi a jurnalistului. Spune că „materia jurnalistului este mizeria umană, pe când scriitorul îşi poate permite luxul de a fi mai optimist”.
Dezamăgit de Occident, speră într-o reformare a Uniunii Europene și în redobândirea încrederii în instituțiile ei. Despre declinul Occidentului scrie în cel mai recent volum pe care îl semnează, „Ultimele zile ale Occidentului”. Matei Vișniec relevă: „Observ cu mare tristeţe că occidentalii nu învaţă din propriile lor greşeli. Să nu uităm că secolul al XX-lea a fost unul al ororii occidentale, cu două Războaie Mondiale care au pornit din Occident şi care au fost fructul otrăvit al unor conflicte inter-occidentale, apoi cele două experienţe ideologice teribile, nazismul şi comunismul. Paradoxal, după ce au căzut regimurile comuniste şi toată lumea a crezut că în sfârşit mergem spre democraţie şi că istoria are un sens, au apărut alte aberaţii şi ameninţări. Este vorba despre islamul radical, despre terorism, despre crizele economice grave. De aici şi sentimentul meu că umanitatea are un plan de sinucidere perfect, dar niciun plan de salvare cât de cât acceptabil”.